Riflessione mattutina di Iuliana Baciu (Reflecția de dimineață a Iulianei Baciu)

La giornata inizia con una colazione al rallentatore, una colazione preparata già la sera prima, abitudine rimasto dai tempi quando lavoravo in fabbrica e dovevo alzarmi presto per poter lasciare tutto in ordine. Essere organizzati risparmia del tempo. Biscotti oppure una fetta di torta fatto in casa, uno yogurt bianco, mele cotte senza zucchero e arricchite con semi di vario genere sono le solite cose che prendo. Naturalmente, dal menu non manca il caffè che mi piace prepararlo all’istante.

Non sono una mangiona, ma dò una certa solennità alla collazione perché mia nonna diceva, e riusciva anche convincermi, che dalla collazione dipende la riuscita della giornata! Il gorgoglio e la fragranza del caffè aiutano a pensare, a sistemare le idee e progettare la giornata. Anche seguire il telegiornale regionale entra in questo quadro che aiuta a capire il demerso delle cose, a seguire gli eventi succeduti prima o poco prima, a pensare e a riflettere. È bene essere informati e aggiornati.

Guerre, omicidi, fratricidi e tanti altri cidi di cui l’umanità si è macchiata. Mi domando cosa è diventata l’umanità dopo la sua creazione? Siamo o non siamo fatti dopo l’immagine di Dio? Quando ci guardiamo allo specchio cosa vediamo, cosa vedo io, tu, lui, lei? Dovremmo avere un DNA divino, nelle vene ci dovrebbe scorrere sangue divino, eppure…

Ricordo un episodio che mi è rimasto impreso in mente e nel cuore per tutta la vita. Ero piccola e con mia sorellina un po’ più grande di me, per un qualche niente abbiamo bisticciato e tenevamo il broncio. Arrivata la sera, nostra madre si rese conto che tra noi due c’è qualcosa, ma non diceva niente, solamente ci osservava. Arrivato il tempo di coricarsi ci disse: fate pace! Noi due nemmeno ci guardavamo in faccia. “Il sole che non tramonti senza aver fatto pace!” ripete essa una frase di una canzone. Fate pace, ripete lei. Noi due niente. Ci ha invitate ad uscire e noi abbiamo obbedito. Era inverno, il vento siberiano fischiava da sembrar prenderci in giro, faceva buio e un freddo cane. Dopo neanche un minuto ci richiama. Entriamo. Avete fatto pace? Il nostro silenzio testimoniava il contrario. Fuori! Siamo uscite di nuovo. Di nuovo il richiamo. Avete fatto pace? Il nostro cenno muto diceva di sì. Allora abbracciatevi e datevi un bacio. Abbiamo capito che non valeva la pena tenere il muso, star male e per cosa! Nel corso della fanciullezza non sono mancati i momenti di arrabbiatura o disguido per un motivo o altro, ma mai e poi mai abbiamo lasciato che il sole tramonti senza aver ricostruito l’armonia tra di noi. Quella volta è stato la prima ed ultima volta che qualcuno ci abbia dovuto riconciliare.

Preghiamo per la pace, ma per quale pace? Ci meravigliamo che nel mondo, anzi a due passi da noi, c’è una guerra, ci sono guerre, odio, morti?

Guardiamoci dentro. Buttiamo via l’inutile orgoglio che ci prende e non ci libera mai, esattamente come fa l’edera che abbraccia tutto quello che trova finché lo soffoca.Sorseggio il caffè e mi domando ancora che cosa è diventata l’umanità, questa umanità che si è così tanto sviluppato, emancipato, maturato e fatto dei progressi in tutti i campi, eppure… l’umanità sta diventando disumana, una caricatura. Mi resta la speranza di poter ancora cambiare qualcosa dentro di me e altrettanto faccia anche qualcun altro. Riprendiamoci il nostro DNA dalle origini!

(Autore: Iuliana Baciu)

Reflecția de dimineață a Iulianei Baciu

Ziua începe cu un lent mic dejun, un mic dejun deja preparat cu o seară înainte, obișnuință rămasă de când lucram în fabrică și trebuia să mă trezesc devreme pentru a putea lăsa totul în ordine. A fi organizați, înseamnă să economisești timp. Biscuiți sau o bucată de tort făcut în casă, un iaurt alb, mere coapte fără zahăr și îmbogățite cu diverse semințe sunt aceleași pe care le consum. Bineînțeles, din meniu nu lipsește cafeaua, pe care îmi place să o prepar pe moment.

Nu sunt o mâncăcioasă, însă dau o anumită importanță micului dejun, deoarece bunica mea spunea și chiar reușea să mă convingă de faptul că de micul dejun depinde reușita unei zile. Șoapta și parfumul cafelei ajută gândirea, sistemarea ideilor pentru programarea zilei. Chiar și urmărirea telejurnalului regional intră în acest context care te ajută să înțelegi demersul lucrurilor, să urmărești evenimentele petrecute înainte sau cu puțin înainte, să gândești și să reflectezi. E bine să fim informați și actualizați.

Războaie, crime, fratricide și multe alte „cide” cu care s-a pătat umanitatea. Mă întreb ce a devenit umanitatea după crearea ei? Suntem sau nu suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu? Când ne privim în oglindă ce vedem, ce văd eu, tu, el, ea? Ar trebui să avem un ADN divin, în vene ar trebui să curgă sânge divin, și totuși…

Îmi amintesc un episod care mi-a rămas întipărit în minte și în inimă pentru toată viața. Eram mică și împreună cu sora mea un pic mai mare decât mine, ne-am certat mai din nimic și țineam supărare. Seara, mama noastră și-a dat seama că între noi este ceva, dar nu spunea nimic, doar ne observa. Când a venit momentul de culcare, a spus: „Faceți pace!”. Noi două nici măcar nu ne priveam în față. „Să nu apună soarele până nu faceți pace!” a repetat o frază dintr-o melodie. „Faceți pace!” a repetat ea. Noi două, nimic! Ne-a invitat să ieșim și noi ne-am conformat. Era iarnă, vântul siberian fluiera parcă prinzăndu-și jocul de noi, era întuneric și un frig câinesc. După nici un minut, ne recheamă. Intrăm. „Ați făcut pace?” Tăcerea noastră dovedea contrariul. „Afară!” Am ieșit din nou. Iarăși ne recheamă. „Ați făcut pace?” Semnul nostru mut spunea că da. „Atunci îmbrățișați-vă și sărutați-vă!” Am înțeles că nu avea rost să stăm încruntate, să ne simțim rău și pentru ce? În timpul copilăriei nu au lipsit momentele de supărare sau de ceartă pentru un motiv sau altul, dar niciodată nu am lăsat să apună soarele înainte de-a reconstrui armonia dintre noi. Atunci a fost prima și ultima dată când cineva a trebuit să ne împace.

Ne rugăm pentru pace, dar pentru care pace? Ne minunăm că în lume, mai mult, la doi pași de noi, este un război, sunt războaie, ură și morți?

Să ne privim înăuntru! Să dăm la o parte orgoliul inutil care ne cuprinde și nu ne eliberează niciodată, precum iedera îmbrățișează tot ceea ce întâlnește până la sufocare. Beau din cafea și mă întreb încă o dată ce a devenit umanitatea, această umanitate care s-a dezvoltat atât de mult, emancipat, maturizat și a făcut progrese în toate domeniile, și totuși…umanitatea se dezumanizează, devine o caricatură. Îmi rămâne încă speranța de-a putea schimba ceva în interiorul meu și la fel să facă și ceilalți. Să ne recâștigăm ADN-ul nostru original!

(Traducere: Camelia Morda Baciu)

Categoria: Actualitate, Literatură