Romanul Cameliei Baciu și terapia prin scris

Să zicem că „literatura nu conține viața”, așa cum pretinde Eugen Ionescu în ”Război cu toată lumea I”t(1), dar să nu uităm că, orice s-ar spune, literatura constituie cel puțin un „joc secund”, ca șansă unică de imortalizare a vieții. Cuvântul scris este, de mii de ani încoace, însăși realitatea urletului ghilgameșean, imortalizat pe plăci de teracotă, servind evident, în primul rând ca o șansă a salvării.

    După debutul în poezie din 2019, în același an, Camelia Baciu debutează și în proză, cu acest roman autobiografic, ”De ce eu?” (2), care, alături de recenta Povești de pe la noi (3), se dovedește a fi, așa cum precizează doamna editor, Claudia Minela, în prefață, o carte de referință „pentru oamenii care se confruntă cu depresia și nu cu curajul să-și cunoască boala” (p.8) și o rarisimă mostră de „terapie prin scris” (p. 8).

   Aflat la granița dintre speciile în proză, jurnalul și memoriile, de care-l apropie în primul rând perspectiva subiectivă și mai apoi, sporul de autenticitate, această scriere poate fi încadrată în acea categorie de roman în care „viața bate poezia”, cum ar spune J. Joyce, complet diferită de „romanul binefăcut”, cum îl numește autorul lui Ulysess, prafrazându-l pe Aristotel (4). Numai că, dacă în Poetica sa, însuși Stagiritul e de părere că „datoria poetului nu e de a povesti lucrurile întîmplate, ci acele lucruri care ar putea să se întîmple, adică cele posibile, potrivit cu legile verosimilităţii şi necesităţii” (5), ne întrebăm prin ce este artistică opera în care autorul povestește lucruri întâmplate în limitele adevărului, așa cum este bunăoară, orice jurnal și cum este de altfel și De ce nu? Oare reușește ea să construiască tot atât de bine, ca o orice operă artistică, felia de viață care să existe paralel cu viața însăși? Sigur că una este să trăiești viața, cu bune și cu rele, așa cum se înscrie ea, în timp și spațiu, venind din neființă și plecând în neființă, și cu totul alta este să poți zidi viețile unor personaje bine individualizate, pe baza unei experiențe de viață, așa cum spune G. G. Marquez „a trăi pentru a-ți povesti viața” (6) – într-un univers artistic, pe care nici moliile nu-l vor mai roade vreodată și nici rugina nu-l va mai scurma. Dar în acest roman scris cu lacrimi și cu nețărmurită durere, autoarea trebuia musai să treacă realitatea și oamenii, și prin furcile caudine ale imaginației, pentru a primi botezul unui univers inconfundabil, populat cu actanți bine individualizați.

  Dar să urmărim îndeaproape, în ce puncte se desparte, în cadrul acestei opere artistice, romanescul de o realitate crudă și mai ales trecătoare, și în ce măsură cultura autoarei, erudiția acesteia, dexteritatea observației sale psihologice, capacitatea de a valorifica vocabularul și de a doza infrastructura intrigii, fac din această scriere un trainic roman al experienței în sens gide-ist.

Dacă prezenta scriere urmărea numai evidențierea experiențelor trăite, adică dacă numai ar fi copiat acel res gestae, nu ar fi avut această alcătuire armonioasă, pe drept cuvânt, o historia rerum gestarum, și n-ar fi izbit prin subiectul bine organizat, pe momente atât de bine individualizate. Se știe foarte bine că viața în derularea ei oarbă, de la o zi la alta, pe o perioadă necunoscută, aparținând hazardului, nu este ceva organizat după o logică prestabilită, or viața personajelor din acest roman dovedește tocmai contrariul, adică o bună organizare, aproape ca a unui „roman bine făcut”, bazat pe acea condiție sine-qua-non a memoriei lucrurilor petrecute (memoria rerum gestarum).Aceasta se poate verifica prin inevitabila detașare a autoarei de cele narate, prezentă fiind vocea auctorială. După prima remarcă despre accidentul Adrianei, amintind și de cel al Ștefaniei, vocea auctorială, venită parcă, avant la lettre, are  rolul de a surprinde conștientizarea actului creator: „Dar despre asta voi vorbi altădată” (p. 17), ca dovadă că scrierea textului de roman nu exprimă o simplă mărturisire, ci este o un demers exclusiv conștient. Tot așa, în momente de cumpănă, când, disperată, îl întreabă pe Dumnezeu„De ce, Doamne, două fete și amândouă aceeași soartă?” (p. 46), personajul narator și autor totodată, își amintește de poezia Trei, doamne, și toți trei, a lui George Coșbuc. Aceeași voce auctorială sensibilizează acțiunea și prin stilul direct al exprimării, discursul narativ abundând de propoziții exclamative, dovadă a participării afective a autorului-narator: „– Doamne, ce noapte mă aștept! Cât aveam de umblat pe la butoanele creierului!” (p. 116). Nu în ultimul rând comunicarea directă  cu cititori, din final, este deosebit de semnificativă în ceea ce privește starea de veghe a autorului: „Probabil că mulți dintre voi, atunci când destinul vă este potrivnic, vă puneți aceeași întrebare- de ce eu?” (p. 201).

Să urmărim bunăoară, intriga deosebit de complexă a romanului: o femeie tânără, soție și mamă, la vârsta de 32 de ani, ia lumea în piept emigrând în Italia, unde încearcă să depășească imprevizibilele neajunsuri ale vieții. Lucrând la bucătăria unui restaurant, tânăra mamă abia putea asigura dintr-un singur salar, ratele casei și educația celor două fete, moment în care apare situația de criză: participând la concursul la care trebuiau să se prezinte fetele, tinerei mame i se face rău și ajunge în stare de paralizie la urgențele spitalului: „Era începutul unui sfârșit de viață normală (...) Era acea liniște mult iubită de mine în ultimul timp, care însemna op punte pe jumătate ruptă între mine și restul lumii” (p. 16). La acel concurs, Adriana se întorcea după șase luni de absență, când „suferise un accident de mașină” (p. 17). Ștefania și Adriana se dovedesc a fi niște fete victorioase: „au învins nu doar concursul, dar și lupta cu viața” (p. 18). Tot acum, în familie, apare încă un membru apropiat sufletelor lor, câinele Charlie, azimutul sufletesc al familiei.

Situația inițială este deviată, așa cum s-a putut observa, în primul rând prin apariția simptomelor bolii S.D.A, triplată mai apoi, de accidentele prin care vor trece cele două fete ale Cameliei. Toate acestea, la care se adaugă și umilințele îndurate ca emigranta româncă, la serviciu, pierderea acestuia, tentativele ei de sinucidere și depășirea acestor situații, fac din întreaga acțiune a romanului, un demers deosebit de savuros, accentul căzând nu atât pe simpla confesare a femeii, cum era de așteptat, de tip jurnal, urmărind cronologia timpului, ci pe nevoia bolnavei de a supraviețui prin scris.

În timpul convalescenței, Camelia își găsește refugiul mai ales în cărți:

„Citeam tot ce putea să-mi răspundă la două întrebări: cum am putut ajunge în această stare și cum  aș putea ieși de aici?” și constată că în timp ce sufletul îi „refuza orice sentiment” (p. 23), frica unei atingeri „o speria” și ura cuvântul rostit: „Îmi ajungeau cuvintele citite și cele din mintea mea. Deja erau prea multe” (p. 23), în timp ce o serie de întrebări îi răscoleau năstrușnic sufletul. La întrebarea: „Ce legătură are mintea cu sufletul?”, găsește un răspuns: „Când sufletul îți spune să fii bun, iar mintea se răzvrătește și spune – am obosit – s-a declanșat războiul nuclear, devii o bombă cu ceas, pregătită în orice moment să explodeze” (p. 24), recurent pe parcursul acțiunii și la pagina 29: „Eram între rațiune și deznădejde”. Totodată, unul dintre simptomele bolii era nesuportarea de către bolnavă, a luminii diurne: „Deci suportam culorile nopții, dar pe cele ale zilei le uram De ce? Erau prea puternice pentru ochi  sau pentru suflet?” (p. 38). Urăște minciuna, luptă împotriva ei și recunoaște că a „fost cândva o fire veselă” (p. 39). Nu agreează înghesuiala: „lumea din jur îmi crea o stare de disconfort” (p. 41). Bea multă apă și nu uită să-și controleze mereu respirația. Este pusă în situația de a-și vărsa toate ofurile, recunoscând dezamăgirile care i-au marcat adolescența.

Viața de femeie adultă este scurtcircuitată de accidentul pe care-l suferă Ștefania, în 1997, moment care îi va agrava boala:

„Să reîncep o poveste tristă care a omorât o parte din mine, încă o parte pierdută, încă un ciob din vasul de lut ce fusese  viața mea” (p. 43). După 10 ani de la accidentul Ștefaniei, pe când lucra ca bucătăreasă la un restaurant din Tivoli, primește o altă veste tristă: fiica ei, Adriana, fusese accidentată tot de o mașină (p. 44) și, tot așa, analizează, într-un discurs narativ minuțios, stările prin care tocmai trece: „Cerul, trist și el, plângea cu stropi reci de ploaie, care îmi înghețau fața” (p. 44), tatonând parcă, cu o privire devenită și tactilă, trupul accidentat al fetei: „...priveam acel trup firav, zdrobit și capul umflat, tumefiat, fruntea fără piele, obrajii parcă trași pe răzătoare și sângele închegat în părul de pe frunte” (p. 45). Disperarea îi dă tot mai mult târcoale. E firesc să-l întrebe pe Dumnezeu: „De ce, Doamne, două fete și amândouă aceeași soartă?” (p. 46), dar nu sub forma unui reproș, ca și cum ea, divinitatea, ar trebui să se adapteze la logica și justiția omenească și nu invers. Unul dintre momentele-cheie ale zvârcolirilor protagonistei, aflată în luptă cu irezistibila „hienă”, este întâlnirea cu medicul psihiatru, un om deosebit, cu suflet deschis, care, aproape când „umanul dispăruse în mine și în locul lui a apărut un obiect destul de interesant” (p. 30-31) o primește în suflet: „- Mă numesc Giada Morelli, sunt medic psihiatru și vom parcurge împreună o călătorie în lumea minții” (p. 30). Acum Camelia își va destăinui toate amintirile pe care, mai apoi le va așterne pe hârtie. Acum poate controla, fie problema respirației, fie „acel tremurat”, sau „frica de sufocare” (p. 33) și descoperă că al doilea creier al omului este „sistemul digestiv” care hrănește creierul propriu-zis, una dintre cele mai importante chei ale omului, în calea spre supraviețuire. Căsnicia Cameilei se clatină pe zi ce trece, deoarece neajunsurile sau chiar eșecurile îi dau târcoale din toate părțile: „Mariajul meu era departe de a fi un model, stările de nervozitate și certurile tot mai dese îmi puneau la grea încercare psihicul. Trăim o singurătate în doi, o atmosferă încordată, greu de suportat” (p. 192).

Situația românilor din exil este de fapt, tocmai fondul pe care vin necazurile familiilor lor.

Camelia este în acest sens, o grăitoare mostră. Pe ea o dor vorbele denigratoare la adresa conaționalilor ei: „Eticheta că ”Toate româncele sunt curve ajunsese probabil și-n alte țări” (p. 114); „Fiica mea, Ștefania, la vârsta de 12 ani și jumătate, „fusese hărțuită la școală și bătută pe stradă, pe motiv discriminator, de o fată italiancă, de 14 ani, rasistă, care nu suporta străinii și în special românii. Fetei mele, în timp ce o bătea, îi urla în față: „Rumena di merda, adică Româncă de c...t”(p. 131); „Viața de emigrant m-a purtat spre neliniște, fără loc, fără pace, cu sufletul împărțit între familia mea din Italia, cu care încercam să construiesc un viitor și părinții din România, care luptau cu viața în singurătate și dor” (p. 162). Trăind în „exilul din exil”, ca să-l parafrazez pe scriitorul Nicolae Băciuț, protagonista încearcă zadarnic să elucideze semnificațiile termenului acasă, văzut față în față cu adverbul interogativ unde: „Oare unde mă simțeam acasă? Unde mi-era mai bine? Acasă însemna aici, în Italia, însemna acolo, în România sau poate niciunde? Știam că n-o să-mi găsesc pacea niciodată” (p. 167); „Statutul de străină, dar mai ales de româncă, devenit simbolul femeii ușoare, vulnerabile, accesibile, disponibile, nu a iertat-o nici pe fata mea, Ștefania” (p. 168).

   În același timp, Camelia este o femeie orgolioasă, dar și de o demnitate parcă ieșită din comun. Știe ce vrea, nu suportă să fie călcată în picioare sau măcar curtată fie de vreun client excesiv de insistent, căruia îi varsă intenționat, cafeaua fierbinte în poală, fie de patronul Giovanni care devine, în avansuri, mai mult decât irezistibil.

Personajele romanului sunt bine individualizate atât prin raportările lor la acțiuni, la intenții, cât și la modul de a gândi și de a vorbi.

Protagonisata, ca personaj narator,nu este orice fel pacient. Ea vede cu ochiul artistului, fiind atentă la orice detaliu exterior: „I-am urmărit mâinile cum caută celebra mea fișă medicală”; „Și-a scos un pix elegant din buzunarul de la piept al halatului alb” (p. 35); „În timpul interogatoriului, pixul nu se oprea din mișcare, aveam senzația că o să ia foc în mâinile ei” (p. 36) și în același timp nu ezită să-și surprindă propriile stări, fie de bucurie, fie de deznădejde, imortalizându-le prin senzația organică: „Îmi transpirau mâinile de o sudoare rece și îmi zvâcneau tâmplele” (p. 35). Obsesia că „păcatul părinților îi duce pe urmași, direct sau indirect, la boală și moarte” (p. 37) face parte din pașii pe care trebuia să-i parcurgă înspre împăcarea cu propriul său trecut, înspre „pacificarea cu un trecut îndepărtat” (p. 37). Apelează la atuurile religiei (rugăciunea, mersul în pelerinaje, sprijinul în cărțile pr. Arsenie Boca), dar, din disperare, își caută refugiul, ca altădată, Vitoria Lipan a lui M. Sadoveanu, și în afara acesteia, bunăoară, în arealul bioenergiei.

   Un alt personaj bine conturat este doctorița Giada Morelli, deosebit de originală prin capacitatea de a empatiza foarte ușor cu pacientul: „Împărtășește durerea cu mine, povestea copilăriei a răscolit-o mai mult decât, poate, s-ar fi așteptat” (p. 36). Ea reușește să-i deschidă pacientei, larg, portița spre sine: „Trebuia să mă întorc și singură într-un trecut îndepărtat” (p. 36) și să-i provoace nevoia de autocunoaștere prin citirea și recitirea unor pasaje-cheie din cărțile lecturate.

O mare pondere în roman, îl are cultul cărții, al cititului și al scrisului:

„Îmi doream doar cărți în jurul meu, reînnodasem prietenia cu cititul, pentru care în ultima perioadă nu mai avea timp” (p. 23). Descoperind în rafturile de cărți ale unei mătuși, o Biblie de la începutul secolului trecut, retrăiește viitoarea relectură, pornind de la detalii, aparent banale, dar  deosebit de semnificative,deoarece acestea ascund tumultul unor trăiri care-i pot schimba stările de spirit: „După ce am pipăit-o, am mirosit-o. Simțeam parfumul de vechi și de lumânare care mi-au inundat nările...”(p. 185). Cultul cărții se moștenește, Moșul fiind „un om citit, savura tot ce îi cădea în mână, avea un caiet unde nota ce i se părea interesant și păstra cu strictețe, într-o cutie de tablă articole de ziare, tăiate cu precizie și clasificate riguros” (p. 195). De asemenea, semnificativă este inserarea unor fragmente sau chiar a unor poezii întregi, semnate de protagonistă, cu scopul de a-și elucida liric, anumite stări de spirit, de nedescris în proză. Când, fericită, îi spune Giadei că scrie poezii, doctorița face remarca: „Asta este extraordinar! E o formă terapeutică. Te poate ajuta mult” (p. 103).

Caracterul confesiv al romanului este dublat de tenta lui eseistică, dovadă revelatorie fiind pletora de citate reținute din variile cărți citite –adevărată oază de comunicare a personajului cu sine.

Camelia este o femeie puternică, așa cum se poate constata la tot pasul, dotată cu o ambiție pe măsură, atuuri pe care le conștientizează cel mai bine, doar în momentul când se vede în oglinzile oferite de anumite personaje ale cărților citite. Are ocazia să-și compare zilnic, propriile stări sufletești cu stările  sufletești ale actanților, pentru a învăța mereu ceva nou, mai ales despre boala cu care se află într-un permanent război, știind că viața nu e ceva bătut în cuie. Aceste lucruri o pun în situația de a fi mai întâi, de acord cu propriul ei trecut.

   Romanul se încheie cu revenirea acasă, la Vinerea, acel axis mundi, unde victoria pacientei asupra „hienei” se va putea concretiza, în sfârșit, chiar dacă aveau să treacă 14 zile de abstinență, întrucât își uitase antidepresivele la Roma. Numărătoarea 11, 12, 13, 14 și recurența întrebării din titlu: „De ce eu?”, detaliată: „De ce a trebuit să trec prin iad ca să aflu esența vieții?” (p. 201) - rămân principalele probleme care nu-i dau „pace nici în prezent”, ultima sintagmă în limba latină, Carpe diem, având rolul de energizant împărtășit cititorilor.

Închei acest periplu al unei scrieri despre scriere, subliniind ideea că ”De ce eu?” impune tocmai prin această putere de autoevaluare a omului în fața bolii. Aș zice că romanul este o memorabilă carte destinată nu numai oamenilor aflați „în fața depresiei”, ci mai ales una care propovăduiește rolul cărții, al lecturii și mai ales al scrisului ca șansă a salvării.

                                                                       BIBLIOGRAFIE:

1. EUGEN IONESCU - Război cu toată lumea I, ed. Humanitas, 1992, p. 26

2. CAMELIA BACIU -  De ce eu?, ed.Minela, 2019

3. CAMELIA BACIU -  Povești de pe la noi, ed. Minela, 2021

4.UMBERTO  ECO – Poticele lui Joyce, ed. Paralelela 45, p. 95

5. ARISTOTEL  - Poetica , Editura Științifică, 1957, p. 121

6. GABRIEL GARCIA MARQUEZ – A trăi pentru a-ți povesti viața, ed. RAO Publishing Company, 2024

                                                                                                 Nicolae Suciu,

                                                                                               Dumbrăveni, la 4 septembrie, 2023