Umanitatea, fără Dumnezeu, va fi greu de trezit

 Apucăturile de cavaler autentic ale scrisului expun, sub auspiciul consacrat al epicului, preocupările prozatoarei Roxana Lazăr, față de rigorile unor  focare de activități ce sabotează fățiș,  cu mijloace grosolane, excesive, odioase individul, aparent, lipsit de interes pentru un banal rost  personal în mecanismul comunității ori în mediu social impregnat nemilos cu  ostilitate și disperare.

Lină ori mobilă, proza se conectează să-și adâncească succesivele mărturii mobilate în chivernisite sugestii, direct la zvâcnirile morții, și pentru a explora potențialul imaginilor, mai ales, când aceasta vine pe fundalul unor împrejurări dezonorante, stânjenitoare, cum ar fi, efectele secundare ale bâlbâielilor medicale, crize multiple si mutații geopolitice, să ia cu asalt voios, transparent, pasional chiar, răsucind cu  perspicacitate avizată, din paradoxurile vieții, furia oarbă și consecințele ei, sarcasme comentate cu farmec ascendent, sentimente reci, impasibile, vasalitatea temperamentelor pasionale, beția infamă a cufundării în inima vlăguită de primejdii, riposte extrase din labirintul calvarelor până  itinerarele acestora se întâlnesc, se unesc, se împletesc și croiesc un destin de excepție, izbândă severă și meritul de a fi citite povestirilor Roxanei Lazăr. Trăind în sinele exploziv al vocației, situație complet justificată, scriitoarea Roxana Lazăr urmându-și cu temerară încredere calea, învinge ispita tentantă de a nu lăsa mesajele să delimiteze, intransigent și clar, realitățile actualelor povestiri plasate, prin absorbție, într-un spațiu, de loc fictiv, ca evenimente apte să întregească, până la oglindire în reflexul ei moral, această formulă consacrată cu înfățișare, epic vorbind, suficient de autentică, în originile înțelesului ca model, cu impulsuri ce drenează existența spre bogăția propriei mătci întărind  substanța revărsată, direct ori indirect, în atmosfera creației optim exprimată. Neintimidată de împrejurări, Roxana Lazăr păstrează, sub cheia regulilor,  doar verva literară veritabilă, din deprinderea de a nu permite elogiilor schițate opac și platitudinilor critice neadecvate la operă, să-i deterioreze  prestigiul uman si literar agonisit în vreme cu însemnată risipă de trudă și energie.

Atât în titlu cât și în conținut „Până la ultima picătură de sânge”, apărută la editura Minela, sub semnătura scriitoarei Roxana Lazăr, cartea aliază contestatar, atitudinea dominantă fiind una morală, sub imperativul unor formulări fecunde, adecvate împrejurărilor emoţionale înainte ca personajele să reacționeze într-un mod potrivit fiecăruia.  Prozatoarea observă, totdeauna, ghidată de intuiții, în ce privește înțelegerea dificultăților, destul de numeroase, și explică după vrednicia disponibilităților zăbovind în contemplare însuflețită de îngrijorarea ce radiază din  lucruri pe lângă care ceilalți trec din ignorantă nepăsare fiind, astfel, complici la ciudățenii cultivate ostentativ de indivizi coborâți, cutezător, sub zenitul relațiilor de bună conviețuire și cuviință, ca un apogeu al decăderii  în indiferența „ospitalieră” a unor „nesperate desfătări” specifice violenței manifestată în sensul  cel mai perimat. Sensibilitatea față de schimbări crește alarmată de lipsa soluțiilor în fața resurselor de tot felul care dacă nu vor fi supravegheate reglementat, cred mulți, vor compromite, subminând, ordinea existentă, temere nelipsită de temei, consecință a suprimării mijloacelor respectabile de trai ce aduc prejudicii pe toate planurile și oricui. Strigătele trecutului se văd astăzi validate spiritual și motivate să nu abdice de la însemnătatea credinței și iubirii. Îngândurat, orbit de apăsarea catastrofală a presimțirilor, expresie  a panicii latente, omul își pierde abilitatea de a simți, chibzuit, că se împlinește ca om, atâta vreme cât întemeiat, nu-și oferă garanția triumfului în confruntarea cu incidentele, aparent nebănuite, ale noului  context social. Riguroasă, fără preparative, atașând o stranie febrilitate intrigilor, când răul nu poate fi îndreptat cu un surâs, acționează cu strictă obediență față de toată gama emoțiilor ce o însărcinează să procure un limbaj adecvat, pe măsura bagatelizată a profunzimii însemnătății lor. Mărturiile limpezite voluntar de realitatea trăită, cu lipsă de har și lipsă de inspirație, o expediază, încă, în trecut, în remușcarea surprinzător de influentă, izbitor de grea care, simplu, ar fi protejat-o, azi, dacă ea, Simina, protagonista prozei „O (poate) banală poveste de dragoste” nu ar fi trecut aventuros peste însemnătatea unei vieți. ”Aș fi putut să mă opun atât de bine, să nu semnez foaia aia mizerabilă prin care am condamnat la moarte un suflet înfiripat din iubire pură” (pag. 16). 

„Culpe fără glas”(pag.17), e o povestire scrisă remarcabil, poate fi considerată vârful cariere literare de până acum al Roxanei Lazăr. E  o favoare făcută literaturii care-și evită, după asemenea apariții, decăderea, anchilozarea ce-i batjocorește trăsăturile chipului, izbitor de asemănătoare, la ora actuală, cu cel borșit al „politrucului oficial” când acesta căpușează, răsfățat de îndestulare, cultura. Cu al troglodiților îndrăzneți, al transbordaților labili, slugarnici și fără nici o importanță culturală, detașați de parvenitismul filozofic, de lăudăroșenia științifică în  nețărmurita  lumea interlopă a traficanților de șireată și ramolită gargară politică destul de  supărătoare, pentru înverșunata împotrivire a celor ce așteaptă la cotitura istoriei să scuture  cu îndârjire, cu temei, tulburarea reașezând pe fruntea artei  coroana neasemuitei sale autorități. M-am luat cu vorba! Spuneam că povestirea „Culpe fără glas”, publicată în volumul „Până la ultima picătură de sânge” este citabilă în ansamblul său. Eu, voi fideliza, sper, prin scurtul meu comentariu o cale, privind prin unghiul îngust al contingențelor momentane, în sprijinul cititorului care dorește să abordeze povestirea din perspective multiple. Sinceritatea, marele aliat în acest cu adevărat turnir literar al prozatoarei Roxana Lazăr, prăbușește din aspectele ei devotate, premeditat, pe pragul destinului oroarea triumfală, oroarea înnăscută, oroarea indolentă, oroarea regretabilă, oroarea înșelătoare, oroarea activă, oroarea intimă, oroarea inutilă. Supliciul îşi extinde apocalipsa  personală, oprește mintea în loc,  determină pașii ce trebuie făcuți pentru a ieși din  analiză în spațiul mândru, caracteristic sufletului corupt de frică și  degenerare,  machiavelic obișnuit cu efemeritățile fără obârșii ale verdictelor perfide si rezultatele lor finale, propășite artistic, de Roxana Lazăr, fără nici o calomnie și justificate în toată atracția lor disprețuitoare, după norme ce nu exclud ipoteza că, oră după oră, în fiecare trăiește începutul convulsiei finale. Încercând să reducem  totul, la o simplă explicație, observăm că în bilanțul ameliorat al povestirii pe lângă sugestia  contestării modului de a fi al personajelor, s-a acumulat multă inechitate, marginalizare, fragmentare, exploatare prădalnică a suportului natural de viață, dominare prin care faptele de serie capătă identitate memorabil întocmită dintr-o suită neîntreruptă de brutalități temerar validate, în chip absolut, de acuratețea încrucișării cu gesturi paralizante, intimidante și amănunte care se activează prin virtutea de a reflecta. Puterea nemărginită a iluziei se asamblează rapid, cu dărnicie. O lovitură aduce în mod fatal alta, prefațată, natural, de alte  durități ce amplifică sfâșietorul ecoul al scâncetelor prin care strivirea își asumă ultimele asalturi  înainte ca viața să-și pulverizeze prezența sub privirile ultimului său zbor, cel al împăcării cu sine, în  aceste „Culpe fără glas” ale grozăviilor sinistre. E dezolant să vezi că, atunci când lumea se prăbușește, un singur imbecil poate provoca, nestingherit, în viaţa orișicui, haos, moarte. 

Povestirea „Nu doar Elisa”(pag. 24), e scrisă deschis. În lumea impusă nu există frumusețe. Frumusețea impunătoare și autoritară, fără nici o știrbire, se creează în lumea liberă. Tăcerea nu păstrează nimic, dar ațâță, prin sine, nostalgii înălțate din hăurile tulburi ale amintirilor atunci când crizele interioare perturbă ansamblul stărilor familiale și al relațiilor ce le propagă evidențiind trăsăturile cele mai importante ale caracterelor fiecărui personaj. Alienarea provocă divizări clare în standardele spirituale predispunând un intelectual, cu renume, la constrângere și represiune directă pentru a răzbuna, sobru și necomunicativ, ravagiile  de odinioară ale chinului speranțelor înșelate. Prezentul privește, mereu, în trecut din inima rănită. Neîmplinirea sentimentală e tălmăcită de autoare inedit, apăsat, insistent cu amărăciunea dezgustului pentru zădărnicia contactului cu oamenii când  ființa e ambițioasă, practică, animată de o conduită sentimentală exigentă și e tare iscusită în mânuirea severă a slăbiciunilor altora. 

„În spatele ușii”(pag. 37) se află  „între pereții sufocanți ai camerei” o adolescentă „Nu vrea să moară. Vrea să înțeleagă dacă mai este vie”. Înrăită în patosul aspirațiilor sale, de mari și adânci neliniști, nu încetează să-și extindă puzderia de resentimente acumulate  în ritm catastrofal, cu un fel de autonomie de robot, după repetări obsesive, între un amestec steril de imbolduri bizare, speranțe viciate mental, dezonorante, prin dorința de a le dinamita și experimenta anxios, ca pe o răscumpărare din stagnarea în sfera anormalului printr-un disprețuitor ultimatum față de mama sa. Trăinicia  chingilor în care e prinsă de rafinamentul convulsivelor sale viziuni dizolvă, convertite în rău, fondul uman al tinerei până la desfigurare. Trauma excesivelor experimentate are un deznodământ, ireversibil, pe care-l veți analiza, după lectură, fiecare în felul său. Extrem de introvertită, în copilărie, a divinizat solitudinea. Cu trecerea timpului, inundată de o imensă senzualitate, tânjește după comunicare și înțelegere revoltându-se, tocmai, împotriva acelei singurătăți pe care o adora. Dezgustul față de propria-i viață își amplifică  impuritatea  tânguioasă, dorințele frustrante  și dezamăgirile anexate la ramificația povestirii.. Sentimentele de culpă sunt revărsate, semn de autocompasiune, cu o defensivă deviație psihologică dar cu o necruțătoare sinceritate. 

În realitate, pentru a închega consistența dezvăluirilor si sunetul prozei, autoarea face uz de toate artificiile meșteșugului, temperând capitularea  față de impulsul acaparator al maladiilor și neajunsurile infernalului gol al ruperii de real  care nu dispar nici din cuprinsul povestirii „În umbra indiferenței” (pag.47), și nici din cugetele unei fiinţe diagnosticată ca incurabilă pe care, înjosirea extrem de mobilă și fără cumpăna reținerilor, o învinge, năpustind asupra ei, asupra  elementele contradictorii ale constituției sale sufletești, plină de amărăciune, până la urmă, seninătate și împăcare „Astfel se termină călătoria mea, într-o lume de durere și nepăsare pe care am traversat-o în calitate de orfană și femeie a străzii, de țigancă, hoață și prostituată. În sfârșit, lui Dumnezeu i s-a făcut milă. Mă strânge cu aceeași repeziciune cu care am venit pe lume”(pag.57). În proporții considerabile, faptele povestite se reflectă în realitate. Mesajele activate obsedant, pe tragedii personale, nu denaturează aventuroasa intenție scriitoricească a Roxanei Lazăr de a contesta prin expunere literară, publică, sfidarea, denigrarea, amenințarea, impulsivitatea vulgară, pesimismul maladiv, egoismului fără modestii, fără smerenii răspândit inventiv, prin rafinarea neputințelor vlăguitoare, slăbiciunilor mofturoase, de care cu dificultate se mai dezbară, azi, cineva. Momentele de încordare, uneori, au răul lor suportabil. 

Robuste, cu ticuri ofensive, cultivate revelator, prin autoritatea procedeelor literare, personajele, având funcții si roluri bine definite, desfid, cu îndârjire uimitoare, dinamismul amar al ostilității zbuciumului ce capătă, în cursul povestirilor, „Temnița sufletului” ori „Ziua în care soarele a căzut pe pământ”, densitate de asediu însuflețit calificat prin viețuirea într-o singură atitudine. Ansamblul autonom al fiecărei povestiri își revendică identitatea dintr-un mozaic de aspecte, dense, cel mai adesea întunecate, diforme, complicate în dezlănțuirea stranie a detaliilor care aduc pe lume, lumea ce insuflă demersului epic, intelectual și estetic, harul potrivit destăinuirii corecțiilor mediului cutremurător, ce-și extinde ireala, gesticulația tragicului, pe orbita povestirii „Până la ultima picătură de sânge”. Se petrece o fantastică ascensiune a irealității în aspectele lucrurilor obișnuite. Părăsită în sentimentul de veritabilă vitregie, fără nici o tutelă divină, amenințată de foamete și o epidemie bizară, necruțătoare, prăbușită ca un delir cronicizat în planul fizic al existenței, omenirea primește răspunsuri dure, usturătoare. Relațiile nu mai au reputație, autenticitate, simț filial. Totul se sfărâmă în ziduri, care nu coincid cu aspectele ieșirii de pe orbita tulburărilor biologice mânuite iscusit, prin punctele nodale ale subiectului, de autoare cu bunul simț al unui maxim randament artistic verificând, astfel, autoritatea textului și efectele lui asupra exceselor stăruitoare ale unei devastatoare pandemii care consacră, vizibil, jalnica degradare a potențialului fizic uman. 

Temperată prin înțelesuri, geneza povestirii „Ciudata poveste a cafelei” curăță de măsluire, în pledoaria scriitoricească, etic, sinceritate accentuată de asperitățile neliniștitoare ale cugetelor unei firi apatice surprinsă în momentele când își resuscitează energiile atenuate de psihoza accentuată în lipsa cafelei. Șovăirea asumată, cu optimism mohorât, așează aura unui credo, vehement exprimat, din interiorul bezmetic al democrației lipsită de sens, devenită o problemă de siguranță personală dar și națională, fiind  anexată la filozofia haosului neomarxist, a înșelăciunii, a declinului emoțional și psihic, a depopulării planetei prin epidemii, genocid, războaie, pruncucideri, arme biologice. Expunerea frustrărilor, fără prejudecată, extinde consecvența tematică rezumată, reportericește, în rezonanță cu speța  povestirii. Realitatea e motivată, prin reproducere, fără trucaj, urmare a observațiilor consemnate cât mai exact. Totul preexistă, pornește de la date reale, aspectele se susțin, ideatic, fără născociri ori ficțiuni prefăcute, sunt asimilate prin exemplificare de semnificația artistică. Vocația, suficient explicată, dobândește pregnanță. Discernământul redeșteaptă preocuparea de a contribui la evocarea laturilor mai puțin cunoscute ale unor circumstanțe ce marchează existența personajului, ca lecții de viață. Din memorie și proprie voință, vânând acțiunile malefice și inumane ale „noii ordini neomarxiste”, ce mutilează conștiințe manipulând cariere și destine, prin control genetic, în urma cărora, ca o  consecință firească, valorile se răstoarnă, viața e goală de sens și lipsită de viitor. Cartea Roxanei Lazăr contribuie la constituirea unui tablou  prin care pribegește  prezentul  demascat de  tumultul straniu al agoniei lumii putrede spre care ne îndreptăm fără nici o remușcare, în timp ce oamenii se preschimbă, obsedant, în mumii de spaimă, necinste și rușine. Putem spune despre cartea „Până la ultima picătură de sânge” că este o arhivă a dovezilor consemnate. În pagini sunt adunate, exemplificate si arhivate pricinile și împrejurările regretabile prin care omul a devenit mai puțin sigur de sine.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                Sunt  probate metodele prin care clanurile politice și medicale iau cu asalt umanul veritabil, îl discreditează prin analfabetism și lipsa de credință, apoi îi ascund perspectivele. Cartea e o atitudine pronunțată. E o dispoziție ce destramă solemnitatea bufonizată a tutorelui neomarxist universal. E calea de a ieși verticali  din manipulare și din  iluzii. Evitând, cu toleranță, toate mărturiile frecventate cu seriozitate de Roxana Lazăr în cartea ,,Până la ultima picătură de sânge”, un ajutor nesperat, dăm jos din apăsare viața eliberând-o să  răzbată  disprețul vulgar al parvenirii și demagogiei inepte, superficialității constrângerilor ofensatoare și  rutina  durităților ce pecetluiesc la ora actuală viața socială, spirituală, culturală, cu impostură istovită și eșec. După un asemenea  experiment cu sprijinul nostru abil, perspectiva constantă și deplină a vieții ar trebui să se reinstaureze. Dar dacă umanitatea, fără DUMNEZEU, va fi greu de trezit?                                                                               

                                                                                 Traian  CHIRICUȚĂ