Contemplare

stau culcat cu ochii închişi
visez la copilăria-mi de odinioară;
o căldură interioară duios mă înfăşoară,
îmi mângâie trupul bolnav şi pleoapele…
e atâta linişte şi armonie în sufletul meu
dar ceva mă strânge şi nu-mi dă pace…
e inima, inima mea obosită ce-mi spune:
‘nu mai privi atât de mult înspre spaţiul virtual
ci mai bine hrăneşte-te cu clipa palpabiă de acuma.’
Stau întins, nemişcat, cu ochii închişi
visez la zilele adolescenţei mele precoce
cu vise, îndrăzneli, cu temeri şi primele iubiri
crezând atunci că vom fi mereu tineri…
Stau obosit, nemişcat şi încerc să visez
că nu trăiesc în secolul turbulenţei globale
îmi sugerez insule verzi, edenice, de fericire
şi brusc din toate acestea mă trezesc în sudori
doar suntem în secolul marilor nebunii şi nebuni!