Cursa de prins șoareci

Nu era propriu-zis o cursă de prins șoareci. Încercaseră câteva, dar n-au funcționat. Unul le-a dat ideea cu borcanul: se pune un băț de chibrit pe podea, peste care se așează cu grijă un sâmbure de nucă și un cub mic de cașcaval. Deasupra se potrivește bocanul încercîndu-se menținerea lui în echilibru cu un alt băț de chibrit care să formeze o punte între borcan și dușumea, bețele atingîndu-se la extremități într-un unghi de 45 de grade. Bineînțeles că este un mecanism complicat și necesită răbdare și timp pentru a-l desăvârși, chiar artă am putea spune.

Șoarecele intră atras de miezul de nucă și de mirosul cașcavalului, fragila construcție se mișcă și… pac! Borcanul cade avându-l prinzonier în vidul din interiorul lui pe lacomul șoarece care se ridică speriat pe labele dinapoi rostogolindu-și mărgelele ochilor. Așteaptă bănuitor să se întâmple ceva, dar prin transparența sticlei lucrurile din jur par a-și păstra realitatea imediată așa că, cedează și ronțăie pe rând din nucă și cașcaval.

Se decide să ia sâmburele cu el, dar vrînd să iasă, se izbește de pereții borcanului; încearcă să se cațere dar alunecă; iar se cațără și iar alunecă pe pereții de sticlă. Chițcăie neajutorat, dă ocol borcanului în cercuri tot mai largi și febrile căutînd o ușă, o fereastră, o fisură, pipăie fiecare mm de spațiu cu labele, adulmecă, chiar încearcă să răstoarne borcanul, proptindu-se pe labele dinapoi.

În afară nu răzbate nici un sunet din lupta asta inegală, uneori un zgomot înfundat pe care mai marii casei nu l-ar auzi nici dacă ar fi în aceeași încăpere. Mai face câteva ocoluri disperate, se oprește cu labele din față împreunate, poate se roagă la Dumnezeul șoarecilor, nu știm. Dar tot ce vede e o umbră întunecată între borcan și fereastră care i se arată în toată splendoarea ei pisicească! Pupilele i se măresc și i se micșorează din pricina poftei, după cum tot atât de bine ar putea fi doar efectul luminii.

Ar putea răsturna borcanul cu o singură lovitură de labă dar e sătulă și preferă să asiste la spectacol făcându-și siesta. Așa cum stă tolănită, pare imensă, umple încăperea toată, tot Universul neamului șoricesc!

Inima șoarecelui o ia la galop, spaima îl face să-și schimbe culoarea. Reîncepe alergatul pe lângă pereții de sticlă, imaginile de dincolo de borcan se schimbă odată cu goana lui: piciorul scaunului, al mesei, al lavaboului, un petec de covor albastru.

Nu! Hotărît nu! El nu poate să rămână închis în borcanul acesta strâmt, îl așteaptă toate frumusețile lumii, toate poemele de dragoste nemaiscrise și nemaicitite, el are de ronțăit cărțile visurilor până la ultima scoarță…

În răstimpuri, soarele răsare și apune nepăsător, anotimpurile vin și se duc urmând legile mecanice, precise ale lumii din afară. Transparența borcanului îi dă uneori iluzia libertății, în câte o primăvară vede o creangă de cireș înflorit în rama ferestrei, colțul unei stele; parfumul greu de magnolii răzbește prin noapte până la el, tulburîndu-i simțurile amorțite și somnul. Atunci face semne cu labele dinainte celor din neamul lui, cei care își îngăduie un răgaz îi răspund, fiecare închis ermetic în borcanul lui. Izbutește chiar să se simtă fericit și spațiul meschin din borcan să i se pară cea mai bună lume dintre toate lumile posibile.

Dar ajunge umbra pisicii, ba chiar un mieunat ca mustățile și coada să i se prefacă în spirale de frică. Poate că pisica a murit demult ori s-a mutat în altă parte dar șoarecelui îi e îndeajuns umbra fricii ca să-și reînceapă cercurile, în spațiul îngustat din interior.

Încă n-a aflat nici ce-l menține în viață, nici de ce nu-și încetinește goana. Nu cunoaște nimic în afara cursei nebunești, continuă să alerge și să pipăie pereții, acum și o simplă zgârietură i-ar fi fost de ajuns. Coada și mustățile i-au albit de tot, are spatele încovoiat și labele îi sînt pline de noduri de la izbiturile repetate. Se oprește tot mai des să-și tragă sufletul, e slăbit și abia dacă mai e în stare să facă un ocol întreg; uneori adoarme imaginîndu-și că încă mai aleargă. Ochii, rotunzi și vii odinioară i-au devenit apoși, e aproape orb, lăcrimează des dar poate din pricina bătrâneții sau a reverberației luminii.

E atît de târziu și abia acum a înțeles că șansele sînt egale: să mori hăituit între pereții borcanului ori, odată liber, să te înhațe pisica… Se culcă pe dușumeaua goală, pe partea stângă și își înăbușă odată cu respirația, ultimul oftat. Nu i-a mai rămas nimic decât așteptarea făgăduinței, ceata de îngeri care să-l ducă în locul acela „cu verdeață unde nu este nici întristare nici suspin”… Dar nici un înger nu se arată, puțina lumină rămasă se preface într-un întuneric dens, de smoală.

autor Maria Frandoș