Sângerează a floare lalelele…

Şi, totuşi, au înflorit lalelele roşii…

Vântul, care a bătut haotic, zile bune, s-a oprit. Zarzării şi-au lepădat, de vreme şi de vremuri, veşmântul de nuntă. Furii soarelui l-au lăsat, acum, liber şi el, fericit, ne zâmbeşte. Primăvara asta pare, la prima vedere, o primăvară ca toate primăverile. Nu e, însă. E altfel. E cum n-a fost niciodată.

Mi-a venit acasă una dintre fiice. Să ne aducă una, alta, pentru timpuri de covid. Deşi, aveam de toate. Ea a stat lângă maşină şi noi cam pe treptele casei. N-am putut s-o luăm în braţe, s-o mângâiem, s-o alintăm, s-o pupăm, s-o drăgălim.

Cu cealaltă fiică şi cu prichindelul vorbim doar de la distanţă. Avem grijă să fie, în fiecare seară, încărcate telefoanele. Ne e dor de toţi. Şi viaţa asta, de acum, ne doare. Unul într-un colţ, altul într-altul, ca să nu ne vedem… am plâns.

În curte, la ţară, e acum un univers; dincolo de garduri, pesemne, altele… grijă, apăsări, gânduri, teamă. Le avem pe toate în inimi și-n minte.

În livadă, stau să irumpă a floare merii… și prunii și cireşii, iar părul prichindelului, pe care l-am plantat special când a venit el la noi, a înflorit dalb, nevinovat, liniştit, gata să facă, în vară, pere de aur. Nopţile trecute, nu ştiu de ce, era beznă pe stradă. Niciun bec ca altă dată nu mai era aprins.

Câinii din Giurgiu, ca-n zicere, se auzeau lătrând, până la mine. Iar nebunii încă mai au potenţial. Sunt aici, printre noi, la tot pasul.

Şi totuşi, în grădina din faţa casei sângerează a floare, lalelele. S-au grăbit să dea, roşii, în floare. Ca să ne amintim că trăim. Şi că viaţa, oricât n-am ştiut s-o preţuim până acum, e frumoasă. Şi ne ţine legaţi de ea cu milioane de fire, cu milioane de zale. Stăm acasă. Căci, dincolo de toate şi de orice, au înflorit lalelele roşii.