Geniu șoptind. Mozart, Scrisori

Fascinația corespondenței explică numărul mare de volume tipărite de diferite edituri care adună laolaltă scrisori ale marilor personalități. Publicul cere, este curios să afle ce se află în cele mai intime misive scrise de mâna celor pe care îi considerăm a fi geniali și pe care ni-i imaginăm așezați pe un piedestal.

Se poate să fie și o nostalgie după o epocă pierdută. Astăzi cât durează să trimitem un mesaj persoanei cu care corespondăm? Cu cât efort? Dar atunci, a scrie chiar și o pagină plină consumă timp. Apoi mai era problema transportului, a posibilității de a nu ajunge la destinație și așa mai departe. De aceea, acele scrisori care s-au păstrat devin mai valoroase pentru reconstituirea personalității expeditorului.

Am cumpărat volumul de scrisori a lui Wolfgang Amadeus Mozart cu teama afonului. Mă gândeam că s-ar putea să găsesc în paginile scrise de el înșiruiri de explicații ale teoriei muzicale și motivații pentru felul în care a compus o sonată așa și nu altfel. Din fericire (sau din păcate, pentru specialiști) nu e cazul. Singurele mențiuni referitoare la opera sa cuprind premierele acestora sau nemulțumiri legate de aspectele tehnice.

Cred că un alt obstacol a fost filmul Amadeus. Deși este o capodoperă cinematografică, răsplătită cu un Oscar, de cele mai multe ori forțează adevărul istoric sau pur și simplu creează situații noi pentru a da savoare peliculei. Așadar imaginea lui Mozart ca un geniu imatur, vulgar și petrecăreț nu se regăsește în mărturia istorică rămasă în urma sa (cum de altfel nici conflictul dintre el și Salieri nu are temei istoric).

Până la urmă ce găsim în aceste scrisori? Cum arată omul capabil să producă capodopere muzicale ce încă reușesc să emoționeze sufletul și să capteze imaginația chiar și la două sute treizeci de ani de la moartea sa?

Mozart apare ca un om conștient de la o vârstă fragedă de talentul și de geniul său. De asemenea este încărcat de responsabilitate datorită acestui har pe care îl înțelege ca fiind primit de la Dumnezeu. De aceea nu-și permite să-l risipească sau să nu-l utilizeze din plin.

De asemenea ne apare integrat epocii sale. Chiar dacă avea un renume internațional, aceasta nu însemna că beneficia de remunerația pe care și-o permit astăzi starurile muzicale. S-a aflat într-un conflict prelungit cu arhiepiscopul din Salzburg, apoi a trebuit să se apropie de diferiți nobili de la Curtea austriacă și nu numai pentru a câștiga suficienți bani pentru a trăi.

Faima sa precoce i-a oferit posibilitatea de a dobândi un caracter matur la care se raporta în majoritatea timpului. Și-a iubit și respectat tatăl, scrisorile către el reprezentând grosul volumului. De la el aștepta confirmarea planurilor sale, dar și recunoașterea eforturilor sale muzicale.

Din momentul în care se va căsători cu Constance Weber apare o nouă latură a sa, cea a îndrăgostitului care curtează și apoi a soțului iubitor. În scrisorile destinate soției sale se remarcă cu ușurință fericirea adusă de acea căsnicie și iubirea pe care a purta-o până în ziua morții timpurii a compozitorului. Cei doi, despărțiți uneori de angajamentele muzicale, împărtășeau dorul care îi unea chiar când acesta se afla la celălalt capăt al Imperiului Austriac.

În scrisorile acestea întâlnim figura geniului în momentele de pauză. În clipele când își ia asupra sa haina de om simplu. Îi ascultăm cu plăcere compozițiile, delectându-ne cu talentul său inegalabil. Dar citind scrisorile înțelegem condițiile vitrege în care au fost scrise acestea. Mozart nu a fost perfect, dar a fost unic. A fost un om care a trăit o viață a lipsurilor și a micilor bucurii, fiind convins că muzica sa va răsuna peste veacuri și va fi dovada folosirii darului primit de la Dumnezeu.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/DR31squbFoA