Iar tu creșteai…

Iar tu creșteai cum numai pâinea

mai poate să crească

în cuptorul lunii din cer.

Așa creșteai.

În mâinile mele creșteai,

devenite peste noapte o temniță albă.

Și umerii tăi începuseră

din ei înșiși să pască deja

roșeața bujorilor lunii

de august în care ne iubeam.

Atunci dintr-odată,

mi-am adus aminte,

că într-o altă lume și într-un alt an

văzusem,

cu ochiul liber pe cer,

cum turme nesfârșite de bizoni alergau,

fugăriți parcă de cocoașele lor surde,

grăbiți să se ascundă,

în partea de taină a lunii.

Și ți-am întors, în așternut, iute spre mine,

trupul ce creștea,

cu ochii mei de orb să pot vedea

ce știam de mult timp.

Și pipăind, și tremurând,

dar și aprins de gândul ascuns al unei descoperiri uimitoare,

degetele, ca pe zece viori,

mi le-am lăsat

de-a lungul șirei spinării tale,

de femeie tânără cu o mie de brațe,

să cânte.

Și am avut dreptate! Oh!

chiar am avut dreptate!

Cântecul viorilor mele brusc a fost

întrerupt acolo,

de calvacada a sute de bizoni alergând.

Ce merit să aibă un tâlhar ca mine în lume?

m-am întrebat

și totuși iată:

cu toate că nu sunt astronaut,

nici astrofizician și nici măcar

n-am umbră de ecologist

eu pot înnumăra

bizonii ce se ascund

în partea de nevăzut a lunii.

Și asta, chiar de aici…din pat.

Pentru că e lucru știut,

pe pământ nu există nimic

care să nu fie zămislit aidoma

cu ce este în cer

și nu există mecanică a cerului

care să nu fie și pe pământ.

Am spus!

Și-am adormit apoi liniștit, ca un prunc,

în timp ce lumina ta,

mă pătrundea,

cu pacea somnului voievodal

de pe pereții monastirilor din Bucovina.

Eram la rândul meu un ziditor,

cum ziditori ei îmi erau,

ținând în mâinile lor

ca într-o temniță albă,

o biserică în interiorul unei alte biserici,

eu un corp ceresc, carnea ta,

într-un alt corp ceresc,

gândul meu.

Aleluia!

Numele Domnului veșnic fie lăudat!