Inima-țintar

Eu, cu inima-ţintar fără marcaje

– se punctează plin

numai când curge sânge

– stau în faţa fiecărei zile,

dezgolită,

ca să vadă întâmplarea mai bine

unde-şi aruncă,

fără să-i tremure mâna,

cuţitele.

Nu ţine nimeni scorul.

Jocul se-ncheie

fie când n-a mai rămas loc

pentru nici o lamă,

fie când în picioare

mă mai ţin doar ele

– cuţitele care-au străpuns până-n spate,

în scândura destinului meu,

beat-rangă…

E primavara acasă

Te-am sunat azi-noapte

să-ți spun

că-mi adie a primăvară-n suflet

– la mine-i toamnă, ști…

(anomaliile au avut,

nu rareori,

veleități de leader – they took over).

Auzeam primăvara

tropăind zgomotos prin ogradă

(și) parcă simțeam zarzării înflorind,

iar tata se zărea

(tot mai adus de spate

– el însuși un toiag),

pe sub crengi,

afumând gerul

și duhurile rele.

Te-am sunat cu vești nu tocmai bune

– telefonul ăsta e un aparat ciudat,

foarte special:

prin el simt cum vestea mea

sfredelește în tine

ca un tirbușon

rotindu-se-ntr-un dop de plută…

Te-am sunat să-mi alung(i)

duhul necurat al mâhnirii,

al mâniei

care ară brazde adânci

pe chipul de sfânt

al acestei vremi de post

și de smerire…

Te-am sunat din nevoie,

și, evident, egoism

știind că tu ai deja gata pregatită halca de carne

– uite, îți văd pulpa sângerând!

– pentru pajură (pasărea) care va să vie,

să mă scoată la lumină.

Când am cerut noi și tu n-ai dat?!? Când?!?