Viața în nuanțe cenușii

„Graba strică treaba! O strică rău de tot uneori. Atât de rău încât se lasă cu suferințe multiple. Graba este constanta vieții noastre actuale. Din sculare și până la culcare nu facem altceva decât să ne grăbim. Dimineața ne grăbim să ajungem la birou. Mâncăm pe fugă, ne sărutăm pe fugă, aproape că nu mai vorbim nimic. La muncă ne grăbim să ne rezolvăm task-urile, astfel încât să avem timp să navigăm, tot în fugă prin social media.” (Andrei Vulpescu, Iubirea de la A la Z, p. 150)

            Deși avem aparate care să ne ușureze munca și care să scurteze timpul pentru activitățile zilnice, paradoxal avem și mai puțin timp. Deși conceptul ”instant” s-a împânzit în mai toate domeniile, nu ne mai bucurăm de lucrurile cu adevărat importante. Deși totul e la distanță de un buton, alergăm buimăciți dintr-o parte în alta. Și în această alergare uităm să ne întrebăm ce ne dorim cu adevărat. Alergăm de acasă la muncă și de la muncă la gym, de la soț/soție la copii, de la aragaz la chiuvetă și de la stânga la dreapta. Nu mai avem puncte cardinale, nu mai există repere, încetinire sau profunzime. Există doar grabă.

            Timpul este rapid atunci când ești în întârziere. Timpul este puțin când ai o mie de lucruri de făcut. Timpul este necruțător cu cei care trebuie să atingă anumite target-uri, dar este interminabil atunci când ai o durere… Anul care tocmai s-a scurs a fost despre timp și despre durere. Parcă nu a mai fost la fel de grăbit ca în ceilalți ani. Și deși ne dorim să-l oprim de multe ori și să savurăm unele momente, anul trecut nu s-a vrut a fi așa de lung tocmai din cauza durerii din spatele lui. Ne-a făcut să ne oprim, să ne gândim, să cugetăm la sensul vieții, la profunzimea lucrurilor. Ne-a oprit din grabă și ne-a arătat ce contează cu adevărat: relații, spații încăpătoare, natură, proiecte noi, lucruri care țin de estetica sufletului.

            Ne-am oprit și am realizat că suntem goi. Goi și poate unii dintre noi nefericiți… unii nemulțumiți de pragul la care ne aflăm, alții, deși având tot ce-și doresc, nesatisfăcuți. Ne-am oprit și ne-am întrebat ce rost avem pe pământ. Ne simțim uneori ca frunzele purtate de vânt. Așa că avem nevoie să înțelegem încă o dată se înseamnă să trăiești.

            Probabil că a fost nevoie să ne prăbușim. Poate a fost nevoie să ajungem cu fața la pământ ca să înțelegem că în ceasul cel mai greu singurul pe care ne-am putut baza a fost propria persoană. Poate că am avut momente de oprirea timpului ca să pierdem lucrurile ce le credeam importante și să regăsim lucrul cu adevărat important pentru noi: eul pierdut. Poate că acesta este rostul nostru de acum: să ne regăsim, să ne recompunem într-o variantă superioară și să trăim mai frumos decât am făcut-o vreodată. A fost nevoie să se oprească timpul pentru a înțelege asta. A fost nevoie să ne prăbușim pentru ca să ne regăsim și să trăim autentic.

            Și la final de an și începutul altuia, rămâi tu cu tine trecut prin timp, șlefuit de durere, istovit de atâta grabă, cu frumusețea din suflet regăsită, mai matur, mai împlinit, mai pregătit pentru ce va veni. Greul vieții nu te-a doborât, deci ai un motiv să mergi înainte cu hotărâre, mai pregătit și fără regrete. Ce a fost a fost, ce va fi nu se știe, poți doar să stai pe prispă și să te gândești că ai avut de învățat din tot și că fiecare experiență a contribuit la formarea celui ce se zărește acum prin negură. „Mai bine o dragoste pierdută, decât să nu o ai deloc, mai bine cu o inimă frântă care nu a avut noroc. Nu mai aștept nimic în schimb, tot ce-am trăit a fost la timp…” (Alina Eremia – Sa fii fericit – YouTube)