Lumina întunericului sau binele din spatele suferinței din dragoste

Dragostea regenerează. Dragostea scoate la lumină cele mai frumoase diamante ale sufletului. Dragostea întinerește și tot ea face să strălucească totul în jur. Din păcate sau din fericire, tot dragostea este cea care îngenunchiază sufletul, lacrimile lăsând în urmă un noroi ce fac pașii să alunece spre întuneric. Spun din fericire deoarece poate că nămolul ascunde în el și o fărâmă de lumină.

            „Din copacii goi pot să modelez orice, pot să-i îmbrac în coroane de lumini. Din culoarea sumbră, experimentând, obțin culori noi, negăsite în natură. Dacă aș avea de ales între iarbă și nămol, cred că aș alege nămolul, oricât de bizar ar părea. Nimicul e un tezaur, din el poți crea orice, dar din ceva ce există nu poți face nimic, poți doar schimba, dar nu întotdeauna.” (Amintiri din viitor, Andreea Russo, vol 1, p. 107)

Toți trecem măcar o dată prin suferință la capitolul iubire. Suferința în dragoste te aduce la stadiul în care simți totul, ca mai apoi să nu mai simți nimic. Te trece prin întreg spectrul de emoții umane și-ți umple mintea cu un amalgam de întrebări la care încă se caută răspunsuri. Ajungi la stadiul în care te simți ca-ntr-o mocirlă din care nu mai poți să ieși. Vezi doar întuneric, simți doar neputință, auzi doar piese minore și îți rămâne în nări doar mirosul persoanei iubite.

Fie că îți moare partenerul, fie că ești respins de cel pe care-l iubești, fie că există anumite impedimente în a fi împreună cu alesul inimii, lacrimile sunt mereu grele și dese, sufletul spărgându-se în mii de bucățele, cioburile oglindind amintirile a ceea ce a fost, iluziile a ceea ce putea fi. „Îndrăgostirea este o stare de suferință, în măsura în care celălalt nu este disponibil și nu este cel care să ne întregească într-o manieră sistematică.” (Matei Gerogescu)

Ceea ce nu realizăm însă, este faptul că nu putem găsi dragostea până când nu ne găsim pe noi, mai exact până nu ne înțelegem identitatea, până nu analizăm interacțiunile din viața noastră, până nu descoperim ce contează pentru noi și până nu ne cântăm cântecul inimii prin abilitățile noastre. Și mai mult decât atât, nu realizăm că dragostea, odată găsită, se poate și pierde. Și nu e capăt de lume. Însă de cele mai multe ori, pentru cei mai mulți dintre noi e.

Probabil că toți ne-am întrebat măcar o dată ce rost avem pe pământ. Ne simțim de multe ori ca frunzele duse de vânt. Și poate că e nevoie să ne prăbușim, să ajungem cu fața la pământ ca să înțelegem că fără întuneric nu putem aprecia lumina, fără a căuta rostul durerii nu putem trece prin ea. „Când ajungem să relaționăm cu o altă persoană într-un mod simbiotic, ceea ce se întâmplă în fapt, este că umplem golurile sinelui nostru cu ceva din cealaltă persoană. Spre exemplu, ajungem să ne simțim importanți pentru că celălalt ne admiră și ne apreciază, și nu conștientizăm, de fapt, că lipsa aprecierii de sine este compensată cu evaluarea venită din partea celuilalt. Însă, atunci când suntem alături de această persoană ne simțim speciali, și inconștient, ajungem să-l facem pe celălalt responsabil de umplerea lipsei de sens interior. ” (https://republica.ro/alergam-toata-ziua-spre-job-spre-casa-dupa-partener-sau-copil-avem-de-fapt-tendinta-sa-evitam-intalnirea) Totul se rezumă la sens. Până nu ne descoperim sensul în viață și nu descoperim care e menirea noastră, până nu înțelegem rolul durerii în viață, nu putem trăi doar cu noi înșine.

Ne legăm de oameni și de lucruri pentru că nu ne cunoaștem îndeajuns, nu ne iubim suficient și nu am învățat să ne placă să fim doar cu noi înșine. Și nu sunt sigură că e posibil să găsești fericire în singurătate, însă probabil că mai devreme sau mai târziu, unii dintre noi trebuie să învățăm că nimic nu durează pentru totdeauna, nimic nu e etern, poate doar amintirea.

Și poate că timpul petrecut în singurătate scoate la iveală cine suntem cu adevărat, cine suntem fără alții, fără alte elemente. „După o vreme nici nu mai recunoaștem diferențele dintre noi și celălalt, tindem să credem că suntem una și aceeași ființă (exact ca și atunci când mama ne-a născut și nu eram capabili să trasăm granițele psihologice dintre ea și noi), și în momentul în care această persoană pățește ceva sau alege să o ia pe un alt drum, drept urmare, relația se încheie, ne simțim ca și cum am fi pierdut o parte din noi; și, astfel, alergăm după acel cineva sau după o alta care ar putea fi folosită, în același mod, pentru a umple o parte a golului din noi.” (https://republica.ro/alergam-toata-ziua-spre-job-spre-casa-dupa-partener-sau-copil-avem-de-fapt-tendinta-sa-evitam-intalnirea)

Nu poți găsi dragostea adevărată până nu te regăsești pe tine și în același timp pierzând dragostea te regăsești și mai mult pe tine. Relațiile aduc culoare în interior, dar relațiile pot și să sufoce unele trăiri, să le diminueze dacă flacăra pasiunii nu este întreținută. „De când aveam 15 ani fie am fost împreună cu vreun tip sau mă despărțeam de vreun tip. Nu mi-am acordat nici măcar două săptămâni de respirat doar pentru mine. Obișnuiam să am acest apetit pentru viața mea și a dispărut pur și simplu. Vreau să merg într-un loc unde să pot să mă minunez de ceva.” (trailer film Eat, Pray, Love)

Despărțirile iau o parte din noi. Simțim că ne fuge pământul de sub picioare atunci când persoana în care ne-am pus încrederea pleacă, lăsând în noi doar nesiguranța. „De aceea, despărțirile și pierderile par atât de imposibile și ajungem să suferim foarte mult atunci când rămânem fără relație, job sau mașină. Despre asta vorbim despre chinul pierderii, atunci când apare durerea și retrăirea traumei. Și ajungem să simțim că am pierdut tot ce era mai important pentru noi, ne-am pierdut respectul de sine, ne-am pierdut stabilitatea și siguranța – cu alte cuvinte, am pierdut, tot ceea ce cealaltă persoană „făcea” pentru noi.” (https://republica.ro/alergam-toata-ziua-spre-job-spre-casa-dupa-partener-sau-copil-avem-de-fapt-tendinta-sa-evitam-intalnirea)

            Și probabil că ne-am aflat în ambele posturi: și în cea în care am fost părăsiți și în cea în care noi am ales să părăsim. Și probabil că trecând prin ambele putem înțelege mai bine perspectiva celuilalt, însă tot ne simțim incapabili de a alina durerea celuilalt. Și poate că nu am dorit să provocăm durere, însă nu poți rămâne lângă cineva care nu te întregește, cineva care nu ți se potrivește și cineva care nu trezește în tine artificii. Și atunci trebuie să facem și acest pas și să vedem în nămol – pierderea  – ocazia de a găsi ceva mai potrivit pentru noi.

            „Dacă într-un moment din viața voastră totul pare negru, bucurați-vă, aveți ocazia să creați sublimul. Niciodată să nu vă fie frică de întuneric, el e divin. Să vă fie frică de soare, el poate arde.” (Amintiri din viitor, Andreea Russo, vol 1, pag 107)