Acceptarea „invitației la ridicol” a lui Eliade

Eseul „Invitație la ridicol” din volumul „Oceanografie” debutează cu o afirmație în care Mircea Eliade susține ideea referitoare la faptul că ridicolul este un element dinamic, natural, un element simțit de toți în anumite contexte ce se abat de la cotidian. Atât în primele rânduri ale eseului, cât și în final, tânărul scriitor subliniază că ridicolul „e viu”, momentele ridicole fiind cele care ne stimulează și care ne provoacă cel mai mult.

Societatea în care trăim și cu care ne-am obișnuit este una care ne determină să fim perfecți: orice greșeală, cât de mică, poate avea consecințe grave sau ne poate schimba drastic imaginea în fața altor persoane. Actuala societate ne constrânge să nu fim ridicoli, să dorim să ne găsim în permanență în anumite circumstanțe perfecte, pe care le putem controla, și astfel să fim într-un constant avantaj. Nimeni nu este perfect, dar toți vrem să ne comportăm ideal, ca niște roboți abia ieșiți din fabrică. Din fericire, după un timp, până și roboții se mai strică, sunt tratați diferit, și ajung să se diferențieze unii de ceilalți.

Tot ce e nou, original, „dubios” chiar, a ajuns să fie considerat ridicol, într-un mod negativ. Standardele pe care ni le impunem sunt tot mai ridicate, toți încercăm să tindem spre perfecțiune. Ne arătăm superioritatea față de cei din jur prin faptul că facem anumite lucruri mai bine decât ei, suntem mai inteligenți, câștigăm mai mult, mergem mai des la sală, etc. și suntem prinși într-o continuă cursă, devenim din ce în ce mai competitivi de-a lungul vieții încercând să demonstrăm lucruri inutile. Cele mai mari avantaje în această cursă, din perspectiva noastră? Raționalul, ceea ce este justificat, verificat. Cel mai mare dezavantaj? Ridicolul, spontaneitatea, constanta temere că nu ne integrăm în cercurile de cunoscuți și că vom rămâne singuri dacă spunem adevărul din propriul punct de vedere. Desigur, ridicolul trebuie să coexiste cu raționalul. Un concept nou, coerent, logic, argumentat poate fi considerat ridicol, fiind în totalitate diferit de unul ilogic, absurd sau de unul ce nu mai aduce niciun element de inovație.

Eliade vine cu un exemplu concret: servirea unui ceai într-un salon. Actul perfect al servirii ceaiului poate fi asemănat unui cerc: de la început până în final, acțiunea s-a desfășurat conform planului, într-o manieră civilizată, fără a avea niciun fel de consecințe. În momentul așezării ceștii înapoi pe masă s-a revenit, în esență, la situația inițială, iar cercul a devenit complet. Dar, ne putem imagina și situația ipotetică în care ceașca este scăpată pe jos. În acest caz, cercul se transformă într-un haos total întrucât există o infinitate de posibilități referitoare la ce s-ar putea întâmpla ulterior.

Filozoful își continuă exemplul prin echivalarea sincerității cu ridicolul. Trăim într-o lume în care minciuna a ajuns să devină mai comună decât adevărul, o lume artificială în care aparențele sunt singurele care contează, iar ceea ce este personal sau neconvențional este ridicol. Există atât de multe reguli de politețe, subiecte interzise și norme sociale încât părerile complet sincere exprimate „în față” au devenit o raritate, pe când bârfele și opiniile spuse „pe la spate” sunt noul standard. De aceea singurătatea a ajuns să fie cel mai mare stimulator al sincerității. În public tindem să ne conformăm cu părerile celorlalți (efectul de turmă), se formează o conștiință comună, reprezentantă a fiecărei persoane, și se creează impresia că există un acord comun între toată lumea. În realitate, fiecare gândește diferit, dar nimeni nu vrea să pară ridicol în fața celorlalți prin faptul că își exprimă adevărata opinie. Este mai simplu ca fiecare să o țină pentru el, să treacă prin viață fără a lăsa nicio notă de individualism sau unicitate.

Pentru unii, invitația la ridicol poate fi greu de acceptat deoarece sinceritatea este tot mai suprimată și înlocuită cu opinii false, de aparență. Toți avem momentele noastre ridicole, chiar dacă preferăm să le ignorăm în loc să încercăm să profităm de ele. În viziunea lui Eliade ridicolul capătă multiple valențe, fiind asociat atât cu ieșirea din tipare, cât și cu autenticitatea ce adaugă o nouă dimensiune realității, o dimensiune a originalității, a creativității și a libertății. Așa cum încheie acesta, ridicolul este sinonim cu viața, iar ideile și convențiile, cu moartea.

Domnul Vlad