„Despre un anumit sentiment al morții” la MIrcea Eliade

„Dans macabru” - ilustrație de Michael Wolgemut din Liber Chronicarum (Cronica de la Nuremberg) a lui Hartmann Schedel (1493)
sursă foto: https://philamuseum.org/

Unele idei, oricât de geniale, de profunde, de superbe ar fi, ajung să fie repetate de atâtea ori încât devin un clișeu enervant. „Moartea ca o trecere” este una dintre ele. Apare în mitologii, în literatură și în artă încă de la începuturile acestora. Mircea Eliade preia, ca mulți alții, această idee, dar ca un om care înțelege cu adevărat semnificațiile morții pentru subconștientul uman scoate în evidență nuanțe neașteptate ale acestui concept. „Despre un anumit sentiment al morții” este unul dintre eseurile pe care acesta le va publica, în 1934 (la doar 27 de ani!), în volumul Oceanografie.

Pentru context, Oceanografie este o operă (sau mai bine zis o colecție de opere) de tinerețe a sa, în care se resimte o vervă, un entuziasm aparte. Subiectele tratate sunt diverse: despre scris, originalitate, moarte, moda bărbătească. Titlul, destul de misterios, stârnește multiple controverse și interpretări posibile. După o căutare (destul de sumară, ce-i drept) n-am găsit vreo interpretare satisfăcătoare. Din punctul meu de vedere, ar putea să fie o comparație între știința oceanografică – studiul adâncimilor oceanului, un domeniu vast și slab explorat și acum, darămite în 1934, mult înainte de apariția baitscafului – și „oceanografia” pe care o face el adâncimilor mentalității și comportamentului omenirii, societății, individului – pe care le explorează tot slab și parțial, cât îi permitea o broșură de vreo 200 de pagini ce poate fi cu ușurință îndesată în buzunar și citită în momentele libere, de relaxare desăvârșită, de pe toaletă. Eliade în acest volumaș nu-și propune să construiască un sistem de idei, nu-și propune să „ne convingă” prin argumente logice sau retorice de justețea opiniilor lui. Din contră: „Cei ce vor căuta între coperțile ei dialectică, demonstrație sau controversă – vor fi deziluzionați”. El impresionează, însă, prin divagațiile pe care le face, prin „scăpările de condei”, prin eleganța și stilul cu care își prezintă părerile fundamentate sau nu, juste sau, din contră, pripite.

Despre un anumit sentiment al morții este unul dintre eseurile cu tematică mai profundă din această colecție, în care își prezintă viziunea personală asupra morții, a experienței morții ce ne este accesibilă chiar din timpul vieții (sic!), și a esenței morții, așa cum o vedea viitorul strălucit istoric al religiilor în tinerețea lui. Dar, după cum am subliniat, Eliade era istoric al religiilor, iar pentru el moartea, prin prisma aspectelor mitologice și a simbolurilor religioase pe care le implică, are o semnificație mult mai vastă, nu este simpla „trecere în neființă”, termen pe care voi căuta să-l evit, din motive pe care le voi dezvolta.

Totuși, din moment ce am vorbit de ideea „morții ca o trecere” din mitologie (și nu numai) și de simbolismul său, voi insita puțin pe acest subiect, coroborând date pe care le avem din folclor, mitologie (dar și literatură) cu interpretările pe care Eliade le dă în opera sa științifică.

O prezentare mai sintetică și mai accesibilă se regăsește în Sacrul și profanul – printre cele mai cunoscute și traduse opere ale sale, deși doar o lucrare de popularizare – care oferă, în capitolul al II-lea, o viziune asupra morții comună majorității credințelor religioase, dezvoltând noțiunea de timp sacru, iar în capitolul al III-lea o dezvoltă sub forma semnificației sale în cadrul ritualurilor de trecere și inițiere. Moartea este o ruptură de nivel între lumi: cea profană, de zi cu zi, lumea inferioară, a morților, și superioară, a divinității/divinităților. Astfel, prin ruptura de nivel pe care o face, moartea este o hierofanie – termen inventat chiar de autor și folosit pe larg în limbajul de specialitate până în prezent – adică o manifestare a sacrului în lume. Deci, nu numai că moartea este o poartă de acces spre alte lumi, dar este singura poartă de acces: ești obligat să mori pentru a avea experiența transcendentală a sacrului, fie că vorbim de extaz religios sau de orice altă formă de transă.

Moartea devine, prin urmare, o formă de purificare spirituală, la care oamenii diferitelor culturi arhaice, dar nu numai, se raportează în ritualurile lor. Ritualuri de intrare în maturitate, de inițiere în societăți secrete (războinice sau religioase), dar și legate de trecerea dintre ani încorporează o simulare a morții, care nu este numai o simulare, ci, pentru participanții la ritual, este chiar o moarte. Ea este o intrare în haos, în lumea tenebrelor, din care cel ce intră iese recreat, renăscut într-o ordine nouă, superioară, pe un nivel spiritual mai înalt, la care nu era vrednic să acceadă înaintea acestei purificări: „Adevărat, adevărat zic ție: de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan: 3,5 – cea mai profundă dintre cele patru evanghelii din punct de vedere al conținutului teologic). Vorbim de o operă de imitare a faptelor zeilor, cu valoare cosmogonică, prin care omul se apropie de ei, fie că este o recreere a lumii, fie că este o recreere a vieții.

Prâslea, spre a ajunge pe „lumea cealaltă” coboară printr-o râpă adâncă, printr-un hău, ce ilustrează coborârea în haos – adică o altfel de moarte, pentru că este necesară o experiență similară morții pentru a păși în alte lumi, de substanță diferită (cel puțin aparent): „și cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate”. Basmul cu Prâslea cel Voinic, de origine probabil caucaziană și răspândit, ulterior, în toată Europa de Est și Sud-Est, conține cea mai simplă, dar cea mai pătrunzătoare descriere, sau mai degrabă explicație, a simbolismului morții, a substanței sale reale, venind din straturile cele mai adânci ale folclorului. În cultura egipteană, însă, dificultatea cu care se intră în „lumea cealaltă” este ilustrată printr-un vast itinerariu plin de peripeții: provocări, teste, încercări prin care să treacă sufletul defunctului, așa cum ilustrează Cartea morților, un text magic ce avea rolul de „ghid” prin lumea tenebrelor pentru persoana decedată. Dificultățile pe care răposatul le întâmpină arată tocmai cât de greu se ajunge și se trece printr-o lume diferită de a noastră. Pentru a ne plasa într-o zonă mai „cultă”, Dante trebuie să parcurgă întâi infernul și purgatoriul însoțit de Vergiliu – simbolul rațiunii – pentru a se putea urca în Paradis, însoțit de sufletul soției sale decedate, Beatrice – simbolul dragostei și al virtuții. Divina Comedie prezintă intrarea în Infern (plasat în măruntaiele Pământului – loc prin excelență dedicat haosului) drept necesară: „Spre-a ta scăpare scăpare cred și judec deci/să-ți fiu conducător, și te voi scoate/de-aici, făcând prin loc etern să treci/s-auzi cum urlă desperate gloate,/să vezi și-antice duhuri osândite,/ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate” spre a te urca pe o treaptă superioară – Paradisul. Pe lângă sensul literal, poemul lui Dante este, de fapt, povestea ieșirii lui din viața păcătoasă, întunecată, în care se afundase după moartea soției sale la o viață înnoită, virtuoasă – pe un nivel mai înalt spiritual, iar Dante, pentru a exprima acest lucru, folosește inconștient un motiv înrădăcinat mentalitatea umană din negura preistoriei, ce apare chiar și la societățile arhaice.

Cercurile infernale în viziunea lui Dante. Ilustrație de Sandro Boticelli.
sursă foto: https://it.wikipedia.org/

Moartea apare, ca să reiterez, drept un punct în care delimitările clare și stabile dintre lumi se rup, iar lumile se unesc: un moment, să zicem, de purificare și de refacere a esenței omului, un pas care trebuie făcut înaintea accederii pe trepte superioare spirituale. Prin ireversibilitatea ei și prefacerea radicală cu care o asociem, moartea este refacerea supremă.

Despre un anumit sentiment al morții (o alegere foarte proastă, neîngrijită pentru titlul unui eseu așa fascinant) nuanțează într-un mod diferit ideea trecerii, a rupturii de nivel: moartea este o stare similară vieții, la care se ajunge. Nu este, deci, doar o trecere. Mai mult, moartea este o absolutizare a vieții, nu o absență a ei (paradoxal, într-adevăr). Poate de asta își și începe eseul cu formula intrigantă: „Miracolul morții” – o inversare cinică, la prima vedere, dar plină de semnificații în profunzime, a mult utilizatei sintagme „miracolul vieții”. 

Perspectiva cea mai autentică în această privință o are, după cum spune el, folclorul – fiind o exprimare a unor imagini și arhetipuri înrădăcinate în subconștient de milenii și care arată adevărata față a mentalității noastre colective. În schimb, radical opus față de viziunea populară (pe care am prezentat-o succint mai înainte, în mituri și povești populare), se situează viziunea savantă, a oamenilor de știință, pe care îi acuză că trăiesc artificial, falsificat și alterat de analize viața și, prin urmare, moartea, ce are aceeași esență ca aceasta. Pe savanți îi plasează într-o bulă izolată de lume a laboratorului lor. Swift, în Călătoriile lui Gulliver, îi plasa pe o insulă zburătoare, unde preocupările științifico-fantastice ale învățaților secolului XVIII erau rupte complet de tot ce presupunea viața cotidiană. Eliade afișează același dispreț, și nu doar în acest eseu. Pentru savanți moartea este doar ceea ce se poate constata empiric – oprirea funcțiilor biologice – o, horribile dictu, trecere în neființă – dar asta arată doar o limitată putere a lor de înțelegere, fiindcă acești oameni au ochelari de cal.

Pornind de la premisa că viața și moartea au aceeași esență, și, mai mult, moartea reprezintă doar absolutizarea vieții, Eliade încearcă să explice natura celei din urmă. Dar viziunea pe care o avem noi asupra vieții este incompletă, sau, ca să-l parafrazez pe el, noi vedem doar aspectele ei neesențiale: dinamismul, o perpetuă trece de la o stare la alta, de perfecționare, o continuă mișcare – iar prin asta noi vedem în viață nu saturarea și staticitatea sa datorată unui preaplin, al unui prisos al său, ci un caracter provizoriu și nestatornic, „evanescent” – pentru a folosi cuvintele sale. Iar moartea absolutizează aceste caractere în viziunea noastră eronată, fiind deci o pulverizare, o trecere, iar astfel vedem ceea ce este neesențial în ea. Viziunea populară, mitologică asupra acestui fenomen, deși încorporează aspectul ei de „trecere” (după cum am arătat), nu se limitează aici, din contră, moartea apare ca o stare nouă, este acel ceva la care accezi. Iar prin fenomenul opririi funcțiilor organice, renaști, ești recreat în mod ireversibil în acea realitate nouă ce-ți apare pentru prima dată, o lume de dincolo în care totul este pe invers față de „lumea noastră” (așa cum omul arhaic exprimă conceptul în cuvintele sale simple), iar de aici și spaima în fața morții, pentru că este ceva inedit și, mai presus de toate, ireversibil – o rupere totală de pământesc, de mundan, de saeculum – un termen latin cu o semnificație vastă ce poate fi sintetizată ca „cele lumești”, dar ce înseamnă și „veac”, „generație” și chiar „trecut, prezent și viitor” (la un loc). Iar „ineditul” se datorează tocmai faptului că nu am cunoscut cu adevărat viața, deci n-am putut experimenta cu adevărat moartea, deși o puteam face: este ceva nou și nu tocmai.

Lumea care apare are valorile răsturnate, cum vedem și-n basmul cu Prâslea, așadar strădaniile noastre, drumul nostru spre perfecționare pe care îl parcurgem pe durata vieții devine zadarnic, pentru că nu știm unde ne vom plasa, cât de joasă va fi treapta pe care vom ajunge, raportată la perfecțiune. Iar teama este cauzată de necunoașterea a ce este după, necunoaștere de care suntem parțial vinovați, pentru că este ceva ce ar fi putut fi experimentat încă din timpul vieții. Această idee de experimentare a morții încă din timpul vieții nu se referă, cum am putea fi tentați să credem, la „morțile” pe care fiecare le suferă și din care renaște îmbunătățit, așa cum am putea spune, poetic, schimbărilor și prefacerilor mai semnificative pe care le realizăm (spre exemplu, când ne apucăm de sală): „am renăscut/am devenit un alt om/vechiul <<eu>> a murit, am devenit o versiune mai bună a mea”. Nu se referă nici la moartea simbolică din ritualurile religioase (oricât de reală ar fi ea pentru participanții la ele), pentru că acestea nu resupun o transformare suficient de radicală – avem aceleași valori, aceleași experiențe, se modifică doar „structurile”, adică formele și tiparele – și chiar și ele incomplet.

Experimentarea morții se referă la pătrunderea esenței vieții, care, cum am zis, nu este dinamismul ei, ci invers, saturarea din care nu se poate scădea și la care nu se poate adăuga nimic, o plenitudine sau, cum se referă chiar autorul, o „imponderabilitate”. Cine are această experiență completă a vieții? Cine cunoaște viața în totalitatea ei? Cum ajungi să cunoști asta? Nu primim răspuns și nu ne-ar rămâne decât să divagăm, la rândul nostru, dar consider că articolul acesta s-a întins deja suficient și nu mai permite o analiză încă pe atât de lungă, ce ar putea fi publicată altă dată.

Sufletul decedatului părăsește corpul. Scenă de pe un papirus egiptean 
sursă foto: https://brewminate.com/

Totuși voi încerca să dau răspuns la întrebarea: cum ajungi să cunoști viața în esența ei interioară, nu în dinamismul exterior? Probabil tocmai scăpând de acest dinamism exterior, evitându-l cu orice preț, renunțând la drumul spre „perfecțiune” – mai degrabă ce credem noi că e aceasta – și, din contră, apropiindu-ne de starea fundamentală, de haos. De ce? Pentru că, prin haos poți cunoaște, abia, forma fundamentală a creației, substanța ei: Prâslea coboară cu un motiv în râpă. „Râpa” este un simbol al stării la care trebuie să ajungi pentru a cunoaște realitatea atât a vieții, cât și a morții. Este ceva atît de primordial în acest haos, în acest „necreat”, încât se creează o ruptură de nivel între lumi, permite hierofania sacrului și îl conjură să intervină spre a remodela – remodelare prin care se ajunge chiar la experiența morții. Dar vorbim de o remodelare profundă, de substanță, de o renunțare la valorile și experiențle noastre, nu doar la formele superficiale, pentru a permite o schimabre atât de radicală. Haosul este locul de întâlnire al lumilor, pentru că din haos izvorăsc lumile, atât sacre/sacralizate, cât și profane, deci prin excelență dezorganizate, atât superioare, cât și inferioare. Cele trei lumi se întâlnesc în haosul primordial și abia acolo este posibil „miracolul” la care face referire Eliade: transformarea radicală și întrepătrunderea lumilor, renașterea completă și ireversibilă.

M-aș hazarda să fac o observație asupra unor similitudini pe care le vedem în această concepție și cea a religiilor dharmice: hinduismul și budismul, ce prevalează în India, pentru care știm că autorul nutrea o pasiune puternică, fiind unul dintre cei mai renumiți și mai prolifici indianiști pe care i-a dat țara noastră, India fiind, la rândul său, o experiență ce-l va marca puternic, pe mai multe planuri (tot un fel de „moarte”, la scară mică, și această perioadă crucială, plină de evenimente, din viața lui). În religiile dharmice, scopul suprem este anularea existenței proprii, care este cauza suferinței, doctrină accentuată în special în budism.

Ca să închei această divagație, aș vrea doar să fac o paralelă cu o altă scriere a lui Mircea Eliade, din zona beletristică de astă-dată: mult-îndrăgita nuvelă Secretul doctorului Hönigberger, care a fost și prima mea interacțiune cu opera lui – unde o importanță radicală în perfecționarea spirituală a protagonistului nuvelei, un anume doctor Zerlendi, fascinat de spiritualitatea indiană și de biografia orientalistului sas brașovean Johann Martin Hönigberger, o are atingerea prin meditație a stării de transă cataleptică – o moarte aparentă, unde respirația și bătăile inimii aproape încetează, iar pentru cel ce atinge această stare timpul aproape se oprește. Atingerea acestei stări este punctul din care ascetul ce practică această meditație ajunge la puteri neobișnuite: levitație, invizibilitate, dar, mai mult, este esențială pentru cel ce vrea să pornească în căutarea regatului mitic și mistic, ascuns, Shambala.

Dând un răspuns final întrebării: „Ce este moartea?”, putem zice doar atât: ceva identic, în profunzime cu viața, dar profund diferit în sensul transformării radicale prin care noi trecem ca să accedem la ea.

Publicat în Cultură, Literatură, Actualitate

Nicio persoană nu a recomandat încă

Recomandă acest articol

Răspunsuri(1)

  • G
    Gabriel Adumitrachioaiei

    Frumoasa postare. Asteptam continuarea... Moartea este minunat redata de Eliade, in toata opera, de la inceput pana la sfarsit. A muri inseamna a muri pentru neesential.

Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.

După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.

Autentifică-te