Gânduri despre Eminescu

Primul meu contact cu Eminescu nu a fost unul neobișnuit, eram, cred, la grădiniță și învățam cu tata poezii pentru Moș Crăciun. Din poeziile „pentru copii” am selectat și câteva scrise de Eminescu, bine-cunoscuta „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, „Ce te legeni?…”. Când am mai crescut obișnuiam să râd cu sora mea când ne recita tata pasaje din „Scrisoarea a III a” și mai ales când îl corecta mama, spunându-i că n-a reținut bine versul.  

Crescând în acest cadru ar fi trebuit, sau ar fi fost de așteptat să am o afinitate, și nu o aversiune față de „marele poet național”, dar, după ce am făcut în clasa a VIII a la română „Lacul” de Eminescu, iar în următoarea zi „Izvorul nopții” de Lucian Blaga părerea mea despre „marele poet” s-a schimbat.

De curând însă, am avut un dialog cu tata care mi-a propus să punem o întrebare la Noua Agora, mai exact: „La ce mai e bun Eminescu (dacă mai e bun la ceva)?”. Inițial am avut rețineri și în cadrul clubului, însă după ce m-am obișnuit cu atmosfera am început să mă implic în dialog și să încerc să văd ce voia să spună Eminescu (prin poeziile lui).

Ce m-a făcut să mă deschid a fost discuția în legătură cu percepția lui Eminescu despre iubire în poeziile „Pe lângă plopii fără soț” și „Floare albastră”. Deși știam de dinainte cele două poezii, nu i-am dat o prea mare importanță niciuneia.

Am început dialogul prin a spune că nu cred că „Pe lângă plopii fără soț” este o poezie despre iubire, ci, mai degrabă, una despre o „obsesie” în dragoste. El se consideră neînțeles, încă de la început „Mă cunoșteau vecinii toți – / Tu nu m-ai cunoscut”, „O lume toată-nțelegea – / Tu nu m-ai înțeles”, frustrat și superior față de o femeie care n-a știut să-i aprecieze geniul (aduce puțin a tipologia dată de Eliade pentru intelectualul neînțeles, cea de „bărbat superior”). Eul liric continuă să se tânguie, vorbind despre sacrificiile pe care le-a făcut pentru atenția iubitei, umilința la care a fost dispus să recurgă doar pentru o privire. Iar după ce acesta arată posibilitățile pe care i le-ar fi oferit femeii „Ai fi trăit în veci de veci”, se arată complet indiferent față de ea „Și te privesc nepăsător / C-un rece ochi de mort”.

Ceea ce m-a atras la poezie a fost modalitatea clară de a transmite idealismul, sau mai degrabă imaturitatea bărbatului care deși inițial pare că se dedică total în iubire, fiind dispus să renunțe la orgoliu și să accepte toate sacrificiile pentru atenția femeii, își întoarce spatele în momentul în care este refuzat, femeia idolatrizată devenind doar o simplă fată nesemnificativă. Cred că această atitudine este perfect sintetizată de proverbul „Vulpea când nu ajunge la struguri zice că sunt acri”. Percepția masculină despre dragoste văzută prin ochii lui Eminescu m-a făcut să realizez că acest comportament nu îmi este deloc străin, ba din contră, l-am observat destul de des la băieții din jurul meu – atât la cei culți, dar neexperimentați, cât și la bombardierii care epatează din nesiguranță. Cu toate acestea, în nepăsarea lui, eul liric își amintește la un moment dat de iubirea ce i-o purta odinioară fetei „Căci te iubeam cu ochi păgâni / Și plini de suferinți / Ce mi-i lăsară din bătrâni / Părinții din părinți”, iar în final reproșul este mai degrabă suav decât agresiv „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, / Și noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ.”.

Spre deosebire de imaturitatea („idealismul”) de care dă dovadă bărbatul în „Pe lângă plopii fără soț”, în „Floare albastră” acesta are o atitudine ironică și oarecum nostalgică. Eminescu se regăsește în omul desprins de realitate, care trăiește de obicei în lumea ideilor. Cu toate că de cele mai multe ori în societate este mai degrabă apreciat un individ care reușește să atingă prin inteligență și cultură pragul de înțelegere a lumii prin intermediul filozofiei, religiei, matematicii etc., Eminescu face o autoironie subtilă în „Floare albastră” unde arată importanța lucrurilor simple, care prin capacitatea lor de a fi practice, palpabile îl leagă pe om mai ușor de Viață.

Dacă în prima poezie monologul este al bărbatului, femeia neavând niciun cuvânt de spus (starea care trebuia transmisă fiind insuccesul în iubire), în cea de-a doua Eminescu îi dă cuvântul femeii în 80% din poezie (78,6 ca să fim mai exacți, că nu degeaba suntem la mate-info). Aceasta îl chemă, îl îmbie pe iubit să revină în realitatea exactă și să trăiască alături de ea o iubire sinceră, simplă și inocentă.

Eminescu transmite cu simpatie și empatie sentimentele și dorințele femeii de a avea siguranță și de a-și simți bărbatul aproape, observându-se astfel și mai bine regretul pentru ceea ce a pierdut din cauza cufundării sale în abstract „Și te-ai dus dulce minune, / Și-a murit iubirea noastră – / Floare-albastră! floare-albastră!… / Totuși este trist în lume!”. Ultimul vers al poeziei păstrează involuntar ambiguitatea întregului mesaj întrucât există o incertitudine în ceea ce privește cuvântul ales de poet: totuși/totul. Deși atât varianta oficială, cât și criticul literar Alex Ștefănescu par a fi mai degrabă de acord cu varianta „totuși”, explicând alegerea prin existența unui „sentiment eminescian al ființei” („Din perspectiva lui Eminescu în lume există multă, copleșitoare frumusețe, dar cu toată această frumusețe, pentru o ființă muritoare este trist în lume”), eu rezonez mai mult cu cealaltă opțiune, întrucât cred că odată cu moartea iubirii dintre cei doi speranța se stinge pentru eul liric și totul devine trist în lume.

Acum când citesc ceea ce am scris cred că este puțin ironic faptul că înainte de discuția de la Noua Agora aveam un sentiment aproape de repulsie față de Eminescu și am ajuns să scriu cu sufletul pe cât se poate de deschis tocmai despre el (chiar într-o notă pozitivă/admirativă).