„Scrieți băieți, numai scrieți” – de la Heliade la Eliade

În urma unei discuții despre câteva eseuri ale lui Mircea Eliade am primit provocarea de a scrie un articol. M-am gândit câteva săptămâni la ce subiect să aleg, însă orice temă mă nemulțumea. Reușeam să găsesc în orice subiect o problemă: nu sunt suficient de bine documentată, nu sunt capabilă să fac o interpretare bună, etc, și atunci m-am gândit să scriu despre scris, despre câteva mari întrebări pe care orice scriitor și le pune: „De ce scriu?”, „Când trebuie să scriu?”, respectiv „De ce public? Și când ar trebui să o fac?”.

Tânărul filozof povestește despre un dialog cu un prieten în eseul său „Despre scris și scriitori”, în care primește o propunere: „Tinerii trebuie să tacă 10 ani”. Eliade argumentează apoi din perspectiva unui tânăr problematica publicării. Deși antrenamentul este necesar, ca în orice alt domeniu, scrisul presupune totuși și ceva diferit: curaj, asumare. Unul din cele mai importante atribute ale unui scriitor este probabil capacitatea de a „ieși la lumină”, de a avea inițiativă. Acest curaj, această impetuozitate este observată, în principal, la scriitorii tineri, acesta fiind motivul principal pentru care Eliade spune că trebuie să publici de tânăr, cu toate că poți fi considerat „necopt”. Odată cu trecerea timpului orice om se schimbă, devine mai calculat, mai rigid, mai prudent și cu siguranță mai matur, însă toate acestea sunt un motiv în plus pentru care scriitorii trebuie să publice și în tinerețe. Un text scris la 20 de ani va fi probabil naiv, idealist, pueril, lipsit de referințe culturale, însă va fi viu și proaspăt, prospețime care va fi greu de egalat la 40 de ani. Fiecare vârstă are specificul ei și indiferent de vârsta scriitorului, acesta poate ajunge să creeze capodopere dacă reușește să fie sincer și să-și transpună sinceritatea în creație.

În plus, antrenamentul de care vorbesc profesorii universitari cu care a dialogat Eliade se poate face, cum se spune în reclamele de angajare, „la locul de muncă”. În acest mod tânărul se obișnuiește cu scrisul, își formează un stil, observă reacțiile cititorilor, respectiv ale criticilor, astfel integrându-se mult mai bine în domeniul scrisului, decât dacă „ține la sertar” orice text, în vederea atingerii unei perfecțiuni. Perfecțiunea, după cum spune și Eliade este imposibil de atins, „Nimeni (sau poate numai un cretin) va fi vreodată mulțumit de cele ce scrie”.

O altă problemă la care mă gândesc atunci când se vorbește despre  lipsa publicării și păstrarea textelor sub forma unor ciorne este motivația scriitorului, sau, mai degrabă, lipsa ei. Pentru un scriitor, ca pentru orice artist în general este importantă și tenacitatea de a te lupta cu tine însuți în vederea desăvârșirii (ca scop general), și a finalizării lucrării (ca scop imediat). În momentul în care artistul își vede încă de la început orice proiect ca pe o ciornă, implicarea și mai ales emoția, frica aceea creatoare, care impulsionează și aduce acel „ceva” într-o operă de artă dispar. De asemenea, orice artist se simte motivat de audiența sa și de redactorul/managerul său. Mulți dintre aceștia au nevoie să fie împinși de la spate, „să se tragă de ei” pentru a da tot ce e mai bun, or, în momentul în care aceste forțe suplimentare lipsesc, motivația și perseverența creatorului scad.

În acord cu cele spuse de tânărul Eliade se află și distincția pe care o face Andrei Pleșu într-unul dintre textele sale din „Note, stări, zile”. Pleșu spune că există uneori o fisură între insul creator și omul de cultură, ipostaze pe care le clasifică drept „explozie”, pentru primul, și „acumulare”, pentru cel de-al doilea. După cum spune și Mircea Eliade, „explozia” nu are loc, în mod necesar, pe bază de acumulare. Talentul și spontaneitatea unui scriitor pot fi date de ceva dinăuntrul lui, fără a fi obligatorii rafinamentul și structura unui învățat. Evident, cea mai bună variantă este ca cele două componente (ale unui scriitor) să se completeze reciproc, dând astfel naștere unui stil viu dar bine documentat. Andrei Pleșu își încheie la rândul lui eseul spunând despre cele două că sunt de fapt „combustibilul aceluiași drum”.

Cu toate că am pledat pe parcursul articolului pentru elementul viu prezent în principal în textele tinerilor, cred că m-am ascuns mai degrabă în spatele citatelor, fără a-mi exprima liber opinia despre subiect. Probabil trebuie să mai scriu la rândul meu pentru a-mi forma un stil și cred că e puțin ironic că unul din primele mele articole este despre scris. Ca să închei totuși într-o notă optimistă cred că scrisul ne ajută să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și ne învață să ne organizăm mai bine gândurile, așa că, voi urma (în continuare) îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu „Scrieți băieți, numai scrieți”.