Intelectualii, Paul Johnson

Când am primit în dar cartea aceasta, astă-vară, primul meu gând a fost: „Cum voi reuși eu să termin această carte voluminoasă?” (420 de pagini nu e de ici de colo pentru o mamă cu 4 copii), dar vă mărturisesc că a curs pur și simplu, cu un pic de agilitate din partea mea de a mă strecura printre mulțimea treburilor casnice, teme dintr-o paletă largă de subiecte într-o limbă străină și accente de epuizare când și cum.

Dar dacă aveți si voi microbul curiozității, acela constructiv, firește, care să vă ajute să înțelegeți cum și de ce rațiunea și intelectul au primat și primează în societate dintotdeauna, în ciuda unei vieți aflate în neconcordanță cu ideile promovate, atunci vă invit să savurați volumul lui Paul Johnson, despre care am aflat ca ar fi fost consilier al Doamnei de Fier.

El își alege 9 intelectuali de seamă pe care îi analizează, pornind de la viața lor personală, până la ideile revoluționare pe care le-au promovat prin arta lor, idei care au adus la schimbări majore, evenimente sociale si culturale.

Despre Rousseau de pildă, cunoscutul filozof romantic și autor al unei cărți de educație „Emile, sau despre educație”, aflăm că este tatăl a cinci copii pe care îi abandonează în detrimentul pasiunii sale de a scrie, dar menționând patetic că „daca s-ar fi ocupat de ei, ar fi fost de departe, cel mai bun tată”.

Asta îmi amintește de un alt intelectual, de data asta autohton, marele istoric Nicolae Iorga, despre care una din fetele lui mărturisea că „tata era un domn impozant, cu o barba mare, care trecea uneori prin salon”.

Din cartea asta am aflat multe picanterii, dar m-am folosit de ele nu erijându-mă în judecător (căci nu vreau eu să arunc cu piatra), ci într-un părinte mult mai lucid și atent la tentaculele intelectualității, mrejele acesteia în care îți poți pierde copiii pe motiv că educația intelectuală este superioară oricărei alte forme de educație.

Despre romanticul, fragilul, inocentul poet Shelley aflăm că inocența lui nu era decât o imagine parvenită în timp și care se datorează, mai degrabă, vârstei timpurii la care a murit (30 de ani), căci, în realitate, a trăit o viață promiscuă, fiind un depravat și un escroc, profitând din plin de ușurința cu care femeile se îndrăgosteau de ele, părăsindu-le ușor, fără urmă de regret și aducându-le chiar la moarte (una din ele spânzurându-se).

Mai multe detalii nu dau, dar este important ca citindu-le viețile acestor oameni „de vază”, să realizezi felul în care intelectualitatea, nefiind privită ca un talant, dar de la Dumnezeu, se transformă într-o armă abilă de a modifica percepția celor care, ascultându-i și urmându-i, pot deveni victime.

Despre cunoscutul, iubitul si mult apreciatul scriitor rus, Lev Tolstoi, aflăm lucruri contradictorii despre felul în care el înțelegea și trăia credința în Dumnezeu, dezvoltându-și o religie proprie cu mulți adepți. Viața de familie este de asemenea un subiect interesant, pornind de la o căsătorie fericită, în urma căreia au rezultat 13 copii, continuând cu un mod extremist de a privi lucrurile și sfârșind, în mod sumbru și tragic, la 82 de ani, după o decizie pripită și impulsivă, de a-și părăsi familia, alegând calea pribegiei, dar numai pentru o perioadă scurtă, căci în urma pneumoniei pe care o capătă, moare într-o gară.

Ce m-a surprins pe mine, în mod negativ, a fost atitudinea lui misogină, gândirea lui imatură în raport cu femeia, considerând-o „în general proastă” și care poate gândi doar când „Diavolul îi împrumută creier, când lucrează pentru el”. Si asta de la autorul celebrului roman „Anna Karenina” în care Tolstoi pare să fi depus un efort deosebit pentru înțelegerea și transpunerea sufletului și psihicului unei femei.

Despre Sartre mai vreau să scriu și atât, vă las să îi descoperiți pe ceilalți pe cont propriu și să nu reduc tot efortul lui Paul Johnson de a fi analizat obiectiv si foarte bine documentat niște figuri emblematice ale intelectualismului lumii acesteia, la un soi de can-can cu sclipiri de inteligență.

Înainte de a citi cartea,  despre Sartre știam  numai că ar fi fost într-o relație cu cea care a devenit emblema luptei pentru emanciparea femeii, Simone de Beauvoir, și că a fost un filozof existențialist.

Dar tristele detalii despre egosimul, grotescul, promiscuitatea și ridicolul din spatele tuturor operelor sale mi-a întărit convingerea că este foarte important ca filtrul propriei rațiuni să fie foarte fin și să cearnă, dincolo de mesajul trimis, cunoscând nu numai activitatea intelectuală a cuiva, cât și „dreptul” cuiva de a se erija în sfătuitor, conducător de idei, emblemă a valorilor morale, în lipsa trăirii lor prin propriul exemplu.

Relația lui cu Simone de Beauvoir, ori cu oricare altă femeie din viața lui (și au fost multe astfel de cazuri) se reduce la o filozofie sexuală concentrată în 3 cuvinte : „călătorie, poligamie, transparență”.

Comunist notoriu, Sartre nu s-a rușinat să oscileze între diferite doctrine în funcție de avantajele materiale și literare pe care le-a obținut în epoca în care a trăit, iar prin curentul filozofic existențialist pe care îl propaga în rândul tinerilor atrași de discursul său, se face vinovat de multe mișcări teroriste, printre care și Războiul Civil din Cambodgia, ai cărei partizani sunt dintre foștii elevi și adepții filozofiei lui Sartre.

Mă opresc aici cu reflecțiile mele și vă doresc o călătorie obiectivă, sinceră și trecută prin filtrul fin al eticii si binelui suprem, atunci când veți parcurge ideile oricărui intelectual de seamă, dar lăsând în seama lui Dumnezeu ceea ce îi stă doar Lui în măsură să împlinească: judecata de drept.

Sursă fotografie copertă: Arhiva personală