Marin Moraru: Suntem ce sunt amintirile noastre

Iată un mozaic de amintiri cu Marin Moraru despre colegii cu care a jucat în teatru sau în film preluate din autobiografia sa: “ Suntem ce sunt amintirile noastre”,  autor Maria Capelos, Editura Allfa

Actorul Marin Moraru s-a născut într-o zi de 31 ianuarie 1937

Într-o dimineață, cam pe la ora 6, mă trezește sunetul telefonul. Intraseră două mesaje unul după altul. Ridic capul, iau telefonul, văd destinatarul: Marin Moraru. Tresar. Închid și deschid ochii, ca să mă asigur că am văzut bine. M-am trezit brusc, pentru că actorul era mort și îngropat de două săptămâni. Nu avea cum să-mi trimită mesaj. Să sun, să nu sunt, privesc telefonul uimită. Pe la ora zece, sun. Răspunde soția înlăcrimată, mă recomand, aflu că se jucase nepoțica la telefon, vorbim o oră și ceva la telefon despre cei 50 de ani de căsnicie… (mai rar așa ceva în teatru) ani frumoși pe care i-au avut împreună. Văduva nu-și dorea să mai trăiască. I se părea că totul e inutil după plecarea bunului ei soț. Actorul Marin Moraru ( 1937 – 2016) a plecat dintre noi într-o zi de 21 august, după o lungă și grea suferință. A vrut să se facă aviator şi a devenit actor, pentru că aşa cum spunea în ale sale memorii “cea mai frumoasă este meseria pe care mi-am ales-o şi căreia m-am dedicat vreme de 50 de ani. Privind în urmă, pot spune că nu aş schimba nimic la viaţa mea. Am avut o viaţă bogată şi fericită. Am avut o imaginaţie suficient de bogată încât să pot să mă închipui în tot felul de situaţii sociale în care aş fi putut să trăiesc şi să-mi dau seama că nu m-ar fi satisfăcut niciuna.”

FLORIN PIERSIC. Există oameni care nu pot trăi liniștiți dacă nu sunt tot timpul pe sticlă. E un dezastru pentru ei să nu apară acolo, e ca și cum ar fi murit.[…] Pe Florin Piersic, de exemplu, dacă îl oprești, o să moară. Nu poți să-i interzici să mai apară în public și să spună tot felul de lucruri. El nu doar că e sincer, e și fericit în ceea ce face. După spectacol, întotdeauna rămânea încă două-trei ore să dea autografe la toți copiii, copilașii din scutece. Or, eu nu suport asta, nici nu înțeleg ce înseamnă chestia asta cu datul de autografe. Ce faci cu autograful acela primit pe un bilet de tramvai, pe un carnet de elev, pe buletin?

ȘTEFAN IORDACHE.Din câte știu Ștefan Iordache s-a născut în Rahova, la fel ca mine, unde întorcea tramvaiul 15 și pe unde mă duceam eu la școală. “Pomul verde” era un restaurant renumit în mahala. În Rahova deși era un cartier mai sărac, trăiau oameni așezați, gospodari, fiecare cu porcul și cu găinile lui. Ca orice actor de mare talent, Ștefan Iordache a plecat din Institut cu o ștampilă, aceea a personajului Arturo Ui. Avea mimică expresivă, o duritate în expresie și o forță musculară care se transmitea verbului. După aceea a fost luat să facă film, a început să umple golurile cinematografiei române cu filme de-ale lui. A muncit mult în teatru. Pe el se sprijineau majoritatea pieselor de anvergură în teatru. Curios este că pe Iordache nu l-am văzut niciodată la spectacolele celorlalți colegi, el nu participa. Era închis în el și ce făcea acolo era a lui și numai al lui. Față de mine, care am văzut tot ce am putut, care nu puteam trăi fără asta! În afară de faptul că stăteam la arlechin la toate spectacolele în care jucam ca să văd ce fac ceilalți. El nu cred că a făcut asta vreodată. Își juca singur toate rolurile acasă, le pritocea, le pigulea, le aranja, el știa ce făcea, dar făcea bine, dovadă că figura lui a rămas efigie în teatrul românesc.

GHEORGHE DINICĂ. A făcut atâtea filme că toată lumea din România crede că nu există film fără Dinică. Ba chiar umbla o glumă: Sergiu Nicolaescu – regia, SergiuNicolaescu- costum Sergiu Nicolaescu – muzica și în rolul lui Sergiu Nicolaescu – Gheorghe Dinică. Am fost nedespărţiţi. Când spui Dinică spui Moraru şi de multe ori când mă adresam cuiva, persoana respectivă îmi spunea Dinică şi lui Dinică îi spunea Moraru. Patru ani cât am fost student am mâncat aceeaşi mâncare, am fumat aceleaşi ţigări. Cartofi prăjiţi cu ouă cât mai multe era mâncarea noastră.

OLGA TUDORACHE. A fost colegă cu mine sau, mai bine zis, eu am fost coleg cu ea la Teatrul Mic. O știu din “Nila toboșara”. Era tânără pe atunci și rolul acesta i-a adus o decorație pe care a purtat-o apoi toată viața. Avea o anumită duritate în expresia scenică, dar în viața ei civilă era o mămoasă și o sensibilă, drept dovadă s-a purtat ca o cloșcă cu toți studenții ei. Însă avea niște ieșiri extraordinare. Ajungea să dea cu papucul după ei, dar o făcea în interesul lor

MIRCEA ALBULESCU. A venit la Teatrul de Comedie odată cu punerea în scenă de către David Esrig a spectacolului „Trolius şi Cresida” de W. Shakespeare. El îl juca pe Ahile, eu pe Patrocle. Era pescar la fel ca şi mine, ca Amza, şi am petrecut mult timp împreună suferind în tăcere şi rugându-ne să tragă peştele la noi. Eram cu toţii într-un grup ahtiat după pescuit. Ne sculam la 3 dimineaţa şi plecam la Dunăre, visam să ni se spargă bambina (bambina este cerculeţul de plastic care stă pe firul undiţei şi care se mişcă atunci când trage peştele) de crapul cel mare, adică aveam fiţe de pescar. Înainte să plecăm ne zvârcoleam în pat, nu aveam linişte. Apoi, de la un timp încoace, Mircea Albulescu a căpătat o exprimare grandioasă, probabil de Ahile atotstăpânitorul a căpătat acea grandilocvenţă. Pe mine nu m-a deranjat mi se părea potrivită cu structura lui.

CU VALERIA SECIU n-am lucrat decât un singur spectacol,„Trei surori” de A.P. Cehov. Soția lui Octavian Cotescu, Valeria Seciu este o bună actriță. Ea și Ștefan Iordache au fost multă vreme stâlpii Teatrului Mic. A fost o vâlvătaie, a jucat în multe spectacole de calitate, cu roluri bune,după care focul s-a stins și a dispărut. Dar cât a jucat a fost o actriță excepțională.

MARIANA MIHUŢ. Era la început o studentă cu o voce uşor piţigăiată, o dulceaţă de fată, foarte drăguţă, dar uşor inexpresivă. Mai târziu, dintr-o dată, într-o zi oarecare, a apărut pe lume Mariana Mihuţ pe care o ştim cu toţii. Nu ştiu cum şi din ce motiv a devenit ea însăşi, dar acum e Mariana Mihuţ. A devenit o actriţă de forţă, o tenacitate şi o credinţă de nezdruncinat.

GEORGE CONSTANTIN. A fost pentru mine unul dintre cei mai importanţi actori din România. Era o structură anume de actor, avea greutate pe scenă, cuvântul lui era plumb, adevărurile lui cădeau greu. Era credibil în tot ce făcea, ceea ce pentru un actor înseamnă mult. Era un gospodar, aşezat la casa lui. Îşi luase o căsuţă la ţară, undeva lângă Stela Popescu şi Bănică, lucra cu mult drag la grădină.

DRAGA OLTEANU MATEI. Draga e Draga. O figură. N-o calcă nimeni pe coadă, ea trebuie să fie şefă şi aşa şi este. Ce nu-i place nu-i place şi basta. Are curaj să o spună, nu se lasă convinsă uşor să facă ce-i cere regizorul, are certuri interminabile cu el, dar când se aşază în scenă, se vede.

HORAŢIU MĂLĂELE are un sistem personal de a vedea lumea. Dovadă în acest sens stau caricaturile lui. Niciuna nu este aşezată pe un soclu şi mângâiată, toate au ţepi, toate au colţuri. Aşa vede el lumea.

ŞTEFAN BĂNICĂ era un om de un şarm deosebit. Era de-o vibraţie extraordinară, totul în jurul lui se mişca cu o viteză uluitoare. Chiar şi el însuşi era aşa, cu vorba şi gesturile lui precipitate. Dar, în acelaşi timp, avea un farmec nemaipomenit, era de-o mare spontaneitate şi drăgălăşenie, şi de o mare colegialitate. Asta ca să nu mai vorbim că era un actor extraordinar.

RADU BELIGAN. La Teatrul de Comedie era un fel de părinte al teatrului. Toţi îi spuneau tati. „Tati, uite ce s-a întâmplat”, „Tati, avem nevoie de ceva”. Îmi povestea mai târziu, că Teatrul de Comedie a fost înfiinţat pe un colţ de birou. I s-a dat o hârtie şi i s-a spus: „Uite, vei fi directorul teatrului, semnează şi fă-ţi echipă”. Iar el i-a adus pe Birlic, Nicolae Gărdescu, Florin Scărlătescu, Mircea Şeptilici, Vasilica Tastaman, Iarina Damian, Sanda Toma, Amza Pellea, pe mine, pe Dinică, pe Chesa, Ştefan Tapalagă şi alţii. În total 36 de actori. Datorită repertoriului și influenței directorului, Teatrul de Comedie a reușit să facă atâtea turnee în țară și în străinătate încât stăteam mai mult pe drumuri decât pe acasă.

GHEORGHE VISU. Și-a dat cu adevărat măsura talentului în personajul State,la ProTV. S-a implicat cu totul, ba chiar știu că-și scria singur textul, monoloagele. Venea cu maculatorul plin cu notițe de acasă și le introducea în scenariu. A devenit State in carne și oase.State este summumul rolurilor lui Visu. Are carne, are vervă, priviri, gesturi, este rolul lui cel mai mare, de care o să-și aducă aminte toată viața.

DEM RĂDULESCU. Bibanu era fascinant. Când începea să peroreze nu ştiai unde vrea să ajungă. Vorbele lui deveneau mozaic, cu idei dintr-un loc care se corelau cu ceva de undeva, departe, din josul imaginii, altele care păreau că n-au legătură cu nimic şi totuşi aveau o legătură pe care o pricepeai mai târziu.Omul Dem Rădulescu era cu totul altul. Numai când începea să dezvolte o idee sau un rol devenea Bibanu.

LA AMZA PELLEA stăteai cu gura căscată. Ce era la Florin Piersic, da’ ce era la Amza! Se simţea olteanul din el tot timpul, în felul în care vorbea şi gesticula. Avea vorbirea aceea repezită de oltean şi ne povestea de Nea Mărin al lui. Ne creiona personalul seara la Carul cu bere, după spectacolele de la Teatrul de Comedie. Amza era la fel şi în scenă şi în viaţa de zi cu zi, un om extrardinar, un coleg nemaipomenit. Exista şi o vorbă, până şi duşmanii nemaipomeniţi se împacă dacă stau alături de Amza.