A la turca, bro!

Am pornit în cele zece zile de vacanță la Istanbul, setându-mi așteptările între sublimul Rondo alla turca, al lui Mozart, și paremiologia noastră, care coboară orizontul de satisfacție, poate și pe fondul unei istorii comune cam zbuciumate, până la cunoscutele: Cum e turcul și pistolul, Ce, ești turc? sau Ho, că nu dau turcii! Adică între suave mistere orientale, întrezărite printre văluri străvezii, și balcanice îngrămădiri pestrițe, deopotrivă de credibile pentru cine cunoaște Turcia din literatură. Istanbulul din miez de noapte, Stanbulul, cum îl numea șoferul care ne-a condus de la uriașul aeroport până la hotelul din apropierea Moscheii Sfânta Sofia, mi s-a dezvăluit extrem de viu, cu străzi pline, în ciuda orei târzii, într-o dinamică mai curând occidentală, oricum, neașteptată.

Un oraș uriaș, cu peste 19 milioane de locuitori, Istanbulul este o lume a extremelor, de la mașinile elegante la cărucioarele de mărfuri trase din greu de bâtrânii hamali pe străduțele în pantă către Marele Bazar, într-un trafic fără reguli, de la clădirile de sticlă la zidurile de cărămidă veche sau de lut, de la moscheile încremenite în timp, peste care plutește periodic chemarea la rugăciune, până la restaurantele moderne, amenajate cochet sub coloane de marmură sau sub exotice bolți de bougainvillea. În cifre, peste 3000 de moschei, 25000 de kilometri de străzi, sute de galerii de artă, teatre, săli de concerte și centre culturale, o istorie datând din secolul al VII-lea î.Hr., din vremea coloniei lui Byzas din Megara, capitală a patru imperii, numit, pe rând, Bizantion, Noua Romă, Constantinopolis, apoi, din 1928, Istanbul.

Cartierul Sultanahmet este centrul turistic, mulțimi leneșe scurgându-se tihnit, zi de zi, dinspre Gara Sîrkeci către Parcul Gulhane, apoi mai sus, spre Aya Sofya, centru al înțelepciunii, spre Moscheea Albastră, construită spectaculos în domuri în cascadă și decorată cu minunatele plăci de faianță care îi justifică numele, alături de cele peste 200 de vitralii care filtrează lumina, spre Palatul Topcapî, o dantelărie de piatră. Un popas răcoros facem la Muzeul Yerebatan, în Cisterna Scufundată, printre vestigiile Bizanțului, unde, în întunericul subteran, ochiul descoperă, în luciul apei, suplețea Coloanei Lacrimilor, comemorând sclavii care au pierit la construcția cisternei, dar și lucrări de artă modernă, integrate în acest complex fascinant. Ne-am alăturat pelerinajului obligatoriu, trecând prin sălile de piatră ale clădirilor, pe covoarele moi străbătute cu tălpile goale și creștetele acoperite, pe sub porțile bogat ornamentate, printre tăcerile adânci ale sălilor de rugăciune și în chemările necontenite ale negustorilor, al căror talent de comerciant variază de la generație la generație. Prima întrebare – De unde ești?-, urmată invariabil de o înșiruire mai scurtă sau mai lungă de cuvinte, din care nu lipsesc Hagi, Popescu și Ceaușescu, e însoțită numaidecât de un ceai (cele solubile sunt la mare modă) și de mici târguieli, al căror preț se duce mai jos de jumătate dacă intri în jocul așteptat al negocierii. Totul se încheie cu zâmbete largi, cu strângeri de mână și cu mărturisiri complice (Asta e numai pentru tine, pentru că turcii și românii au fost în istorie prieteni!) Bătrânii turci, care trăiesc de generații din negoțul stradal, te îmbie, te plimbă pe la vecini, te țin în povești, până cumperi ceva, mai tinerii negustori stau cu privirile în telefon, străini la valurile de potențiali mușterii, semn că, în câțiva ani, sufletul acesta al orașului se va stinge.

Eminonu continuă cartierul vechi până la malul Mării Marmara, coborând pe lângă Bazarul Egiptean și Moscheea lui Rustem Pașa spre podul Galatei, iar călătorul numaidecât trebuie să alunece pe apele Bosforului, către Cornul de Aur,  de bună seamă că în amurg, pentru a se lăsa învăluit de mirajul luminii care unește cele două continente, Europa și Asia, peste care marele Istanbul se răsfață în toată splendoarea lui. Insula Prinților, în fapt un grup de insule, reprezintă alt punct de interes pentru cei plecați pe urmele istoriei. E drept că aici, pe vasele care se leagănă greoi peste apele întunecate, între mulțimi pestrițe, călătorul înțelege că negoțul e și în pierdere, că pe mare o apă face cât o sticlă de vin bun pe uscat și înțelege și sensul zicalei turcul plătește, căci în lumea cosmopolită a Stambulului toți suntem, în felul nostru, turci. Cartierul Beyoglu te poartă pe lângă străvechiul Turn al Galatei, pe bulevardul Istiklal, în Piața Taksîm și de acolo, mai departe, spre cartierele Beșiktaș și Ortakoy, cu popasuri meritate la Palatul Dolmabahce, o splendoare pe malul mării, și la Muzeul Naval, pe urmele Pașei Hayreddin, cunoscut sub numele de Barbarossa. Costurile intrărilor la muzee, foarte variate și ele, sunt diferite pentru turci și pentru restul lumii, dar acceptabile pentru frumusețile pe care le primești în schimb.

Spre țărmul asiatic, pe care îl poți atinge ușor, cu un vas care te duce sprinten până în cartierul Kadikoy, treci pe lângă Kiz Kuleși sau Turnul Fecioarei, izolat între apele albastre și ducând în timp povestea, pe care o găsim pretutindeni, a fecioarei ascunse și dezvăluite. Partea asiatică pare o altă lume, mai săracă, mai simplă, mai puțin turistică, poate mai autentică, mai conservatoare cu siguranță. Moscheea Sultanei Mihrimah, spritul lui Mimar Sinan, geniul zidirilor vremii lui Suleiman Magnificul, evocat în frumoasa istorie a scriitoarei Elif Shafak, Ucenicul arhitectului, nu pot acoperi, cu lumina lor, aerul obosit al acestui cartier rupt de luminile europene ale celeilalte jumătăți de oraș.

Ultimele seri le-am petrecut pe străduțe urcând și coborând, în Sultanahmet, bucurându-ne de aromele de condimente orientale, de însiropatele baclavale, de ceaiurile fierbinți și de cafelele turcești, de gusturile răscolitoare, ca niște drumeți pofticioși, căci bucătăria turcească este, prin ea însăși, o poveste. Din când în când, la vremea amurgului, după ce tații și bunicii negoțului stradal au plecat la odihnă, câte un nepot, ridicând ochii din telefon, te invită să îi calci prăvălia, cu o chemare care sună străin sub luminile minaretelor: Hello, bro!

Așa, între vechi și nou, între două lumi care par a se contopi, între Răsărit și Apus, Istanbulul își numără încă o clipă din milenara lui existență.