De la IAM la I AM – provocările memoriei

În urmă cu un an aș fi citit în mod diferit această carte. Sau aș fi refuzat să o citesc, pentru că treceam prin aceleași proceduri și spaime ca și autorul/naratorul ei. Acum, lectura a fost o bucurie, pentru că am preluat din ea înțelepciunea, umorul, hazul de necaz, trimiterile culturale, nostalgiile și bucuria vieții, care, dincolo de toate încercările, trebuie trăită. Plecare, plecări, cartea lui Julian Barnes, este prima citită de mine din seria acestui autor și ultima scrisă de el (ultima, în mod asumat și mărturisit).

Scriitor și critic literar britanic, autor de romane, nuvele, povestiri și eseuri, distins cu multe premii, exponent al postmodernismului englez, Julian Barnes explorează teme precum iubirea, fericirea, gelozia, moartea, în note realist-ludice, cu un simț al observației care îl ține captiv pe cititor (strategie narativă devoalată, în final: …prefer imaginea scriitorului și a cititorului pe terasa unei cafenele dintr-un oraș oarecare al unei țări oarecare. Vreme caldă și o băutură rece în fața noastră. Unul lângă altul, ne uităm la numeroasele și variatele aspecte ale vieții care ne trec prin față. Privim și medităm.

Povestea e, de fapt, un pretext de poveste, care poate conduce spre orice final preferă cititorul, dar din care se decantează câteva idei: moartea este felul în care universul își face treaba, poți privi iubirea prin capătul greșit al telescopului, creierul, pe care credem că îl stăpânim, se joacă, pur și simplu, cu noi, conviețuirea cu o boală incurabilă e ca o călătorie cu însoțitor, fericirea nu te face fericit, în viață trebuie să trăiești, nu doar să exiști. În rest, Julian descoperă că are o formă rară, dar gestionabilă, de cancer de sânge, Jean și Stephen se iubesc în tinerețe și se despart, fără a ști dacă s-au iubit, se regăsesc la bătrânețe, se căsătoresc și se despart, cu aceeași întrebare fără răspuns, Jimmy, un Jack Russell Terrier bătrân și decrepit, inconștient de propria identitate, devine o sursă de învățare necontenită prin detașarea de moarte și de mortalitate, confesiunea naratorială duce spre Proust, spre Virginia Woolf, spre Nietzsche, spre Bergson, propunând cititorului incursiuni culturale, medicale, psihologice, adică un dialog viu, plin de umor, purtat cu respect, de la egal la egal.

Una dintre temele dialogului o reprezintă IAM (involuntary autobiographical memory), generată de povestea unui pacient care, gustând o plăcintă cu mere, era invadat de amintirile tuturor plăcintelor pe cale le mâncase, într-o cronologie perfectă, ca o cascadă. Naratorul se întreabă cu umor ce s-ar întâmpla dacă ai fi invadat de amintirea tuturor sendvișurilor cu costiță, a tuturor declarațiilor de dragoste sau a altor momente jenante pe care trebuie să le descoperiți citind această carte. Eu m-am întrebat, desigur, care ar fi IAM-urile mele legate de școală, de începutul fiecărei ore, de acele câteva clipe care au făcut întotdeauna diferența dintre o oră plictisitoare și una vie, dintre monolog și dialog, dintre o zi bifată în condică și una contruită temeinic. Am avut din toate aceste experiențe, de-a lungul anilor, cu speranța, fără falsă modestie, că cele dintâi au atârnat mai puțin în balanța profesiei.

Cred că ar fi un bun exercițiu profesional să ne trecem prin minte toate momentele începutului de lecție, pentru a măsura ce a fost eficient și ce nu a lăsat urme, ce a fost bine și ce a fost mediocru sau greșit, ce se poate valorifica și ce trebuie uitat. Ca profesor, e simplu să spunem că o lecție ratată vine din neatenția elevilor, din dezinteresul lor, din greșelile părinților, din hibele sistemului, din efectele dezastruoase ale tehnologiei, din incapacitatea generațiilor noi de a identifica rostul școlii. Sunt justificările cele mai simple, mai la îndemână, dar nu și cele mai adevărate și, cu siguranță, nu cele care pot schimba o stare de fapt. Profesorul este el însuși o cauză și nu fac din asta o etichetă a profesorului. Spun că orice profesor, de pildă, eu, sub factori subiectivi, conjuncturali, poate să nu reușească, uneori, prima conexiune cu clasa, clipa aceea miraculoasă care transformă un grup de copii într-o comunitate, care reunește adolescenți ostili și plictisiți într-o secundă de efervescență, care le declanșează mecanismele comunicării și care îi deschide către învățare. Și același profesor, de multe ori, poate reuși. E important să conștietizăm care sunt resorturile reușitelor și ale nereușitelor, ieșind din paradigma, mult prea păguboasă, a necontenitei disculpări.

În timp ce am citit cartea lui Julian Barnes, m-a surprins (și scandalizat, trebuie să o spun!) o reacție la remarca unui distins coleg că nu știe să existe vreun profesor sancționat de sistem pentru că nu își face treaba. Alți colegi, profesori, prin urmare, îl cataloghează drept hahaleră, infect, tâmpit, ca să citez doar câteva dintre reacții. O opinie care poate să ne pună măcar pe gânduri generează un atac de o virulență fără logică. Ce li s-ar întâmpla acestor colegi dacă, la fiecare înjurătură pe o platformă, ar fi invadați de o ploaie de înjurături proprii la opinie, căci sunt convinsă că ușurința invectivei vine din practica ei constantă. Oare la clasă manifestă aceeași ușurință? Înclin să cred că da. Dar dacă toate aceste momente ar fi expuse public, ca niște fotografii care îi alcătuiesc? Ar reuși să vadă în ce se transformă?

În fine, conexiunea între cele două lecturi e simpla întâmplare a timpului. Gândul că ne-am putea construi amintiri mai temeinice și mai luminoase despre ceea ce suntem, în relație cu alții, nu ar trebui să fie întâmplător. Julian Barnes ne oferă o cheie de înțelegere, căci IAM poate fi citit și I AM, dacă înțelegem că memoria ne este identitate.