Partea plină a unui pahar niciodată plin

Sunt, pentru prima oară, din 1974, de când am pășit într-o școală, detașată de sistem, la început de an școlar, și, totuși, ancorată în el în mii de feluri, care vin din rutina unei vieții în care școala a fost, tot în mii de feluri, pe primul loc. Dar am libertatea de a-l privi cu limpezime, ceea ce nu e puțin lucru.

Și azi, deși e prima oară, după 52 de ani, când nu am mers la o deschidere festivă, m-am gândit la ceea ce va însemna și acest an școlar și la ceea ce va aduce el celor care îl vor trăi. În primul rând, spaima unei noi programe școlare pentru clasa a IX-a. De ce e o spaimă? Pentru profesori, pentru că înseamnă anularea unei obișnuințe de predare, punerea la naftalină a unor resurse didactice în care au investit și timp și bani, întoarcerea spre rafturi ale literaturii pe care nu le-au mai răsfoit, poate chiar din studenție, căutarea altor resurse, cu alt timp și cu alți bani. Pentru elevi, fiindcă sunt scufundați într-un mediu de informare în care se vorbește îndelung, cu ton de jelanie, despre generații de sacrificiu, despre rostul fără rost al învățării, despre noutăți nedorite și despre sensul întrebării De ce noi? De ce cu noi?, la care nu pot primi răspuns. Și pentru părinți există spaima unui necunoscut pe care îl simt fără a-l putea defini.

Dar, oricât ar părea de neverosimil, aceste spaime nu sunt noi, eu le-am trăit de câteva ori în viața mea profesională și în cea de părinte, le cunosc și știu că e greu să le faci față. În fond, nici măcar una dintre programele școlare care s-au schimbat din 1990 încoace nu a fost primită cu entuziasm, nici una dintre ele nu ne-a mulțumit pe deplin, cum nu s-a întâmplat nici cu aceasta, cea din urmă, pe care și eu am criticat-o aprig, cu argumente în care am crezut.

Între timp, ea a devenit document, lege la clasă, pentru profesor, suport pentru manualele școlare care stau să apară, nu știm când, subiect de neliniște printre colegii profesori. Cu detașarea celui care are vreme de detașări, dar și cu onestitate, o programă școlară este întotdeauna un pahar pe jumătate gol. Nu ne aduce tot ce ne dorim, nu ne oferă certitudini, nu seamănă cu ceea ce am fi sperat noi să fie. Însă un pahar pe jumătate gol este, în egală măsură, pe jumătate plin. Și, așa cum le mărturiseam unor colegi într-o discuție, acum câteva zile, e necesar, în momente ca cel al începutului de an, să ne concentrăm pe partea plină și să vedem ce se poate face cu ea.

Ne-am temut (eu m-am temut mai mult decât toți) că literatura veche îi va îndepărta pe elevi de lectură. Nu pot să nu accept, însă, că deși nu s-a studiat până acum în clasa a IX-a, școala nu a produs, statistic vorbind, mulți cititori. Am recitit în vara aceasta, tocmai sub această apăsare, pe mult vechii cronicari, pe gânditorii secolelor XVI-XVII, pe iluminiști, pe romantici, pe primii mari clasici, întrebându-i ce le-ar mai putea spune ei unui copil de 15 ani, neobișnuit cu cititul, dependent de telefon și de AI, care vrea influenceri, conținut vizual, produse multimedia moderne și care nu are răbdarea taifasului, a gâlcevilor intelectuale, a șezătorilor de tihnă. Am fost uimită, deși i-am mai citit, jur!, de câte au putut să îmi spună! Și de cât de moderni pot fi, în ciuda vechimii lor! Și tot în aceste călătorii estivale în trecut mi-am amintit un sfat înțelept: Este o regulă bună ca, după ce ai citit o carte nouă, să nu te apuci de o alta până nu citești, între timp, una veche. Dacă ți se pare prea mult, ar trebui cel puțin să citești o carte veche la fiecare trei cărți noi.Fiecare epocă își are propria perspectivă. Ea excelează în a vedea anumite adevăruri, dar este și deosebit de predispusă la anumite greșeli. Prin urmare, cu toții avem nevoie de cărți care să corecteze erorile caracteristice epocii noastre. Iar asta înseamnă că avem nevoie de cărți vechi. (C. S. Lewis, Despre lectura cărților vechi)

Toate programele de până acum au produs partea lor de succes nu pentru că erau perfecte, ci pentru că la clasă profesorii au făcut din ele ce au putut mai bine. Și unde nu au făcut asta, acolo sunt marile vulnerabilități. Sunt scriitorii acești de demult potriviți și elevului care a ajuns într-o clasă de liceu cu o notă foarte mică, aproape de nivelul analfabetismului funcțional? Nu există nicio garanție că un scriitor predat la școală, chiar și cel mai modern, e compatibil cu elevii și cu gusturile lor. Aici intervine arta profesorului, uneori cu o pedagogie foarte simplă, dar care să stimuleze curiozitatea. Îmi amintesc de anii mei de liceu. Citeam pentru că, într-un fel, eram stimulați să o facem. Pentru că erau anii comunismului (1982-1986), profesoara noastră, un om de mare curaj (am înțeles mult mai târziu), ne provoca să nu acceptăm orbește regimul și strecura câte o aluzie, la ore, iar în discuții private ne spunea chiar de-a dreptul. Ne vorbea despre scriitorii interziși. Și ne lăsa pe catedră câte un teanc de cărți și ne sugera, cu o privire complice, să le citim cu grijă, să nu fim prinși. Așa i-am citit pe Sadoveanu, pe Arghezi, de pildă, zâmbind și acum de naivitatea noastră și de ingeniozitatea doamnei. Are și profesorul de azi mii de strategii la dispoziție, pentru că la el este cheia.

Întreba un coleg, în dialogul pomenit mai sus, cum va putea literatura veche să facă cititor dintr-un analfabet funcțional. Literatura, fie ea veche sau modernă, nu poate face nimic în sensul acesta. Dar profesorul poate. Poate privi lumina din jumătatea goală a paharului și o poate face vizibilă celor care descoperă bucuria cunoașterii doar dacă au un ghid care trăiește cu aceeași intensitatea bucuria de a-i face să cunoască. Le doresc tuturor colegilor mei, la început de an școlar, bucuria acestei lumini transformate!