Caii troieni ai fiecărei veri sau războiul fără învingători

În 17 iulie 2022, scriam pe blog despre proiectul Legii Educației, pus în dezbatere publică, la vremea aceea. Trimit la articol, nu pentru a-mi valida profețiile de Casandră fără auditoriu, ci doar pentru a certifica eternitatea aridă a unor teme, reluate în altă dezbatere, în aceste zile. https://portal.revistatimpul.ro/blog-mona-cotofan/duplicitatea-casandrei-si-calul-troian-al-educatiei/

Între timp, Legea a trecut, dezbaterile s-au risipit ca și când nu ar fi fost, dar eu chiar am plecat spre Troia, convinsă că suntem datori cu o odisee personală, măcar o dată în viață. Cu mașina, încet-încet, până la Canakkale, apoi spre sit, în căldura toridă de august 2026. Aici, un muzeu impresionant, parte a unui proiect demarat în 2018, cu un parc tematic grandios, compus dintr-o Grădină a lui Homer, o cale glorioasă spre sit, un restaurant, o pădure de măslini, o alee străjuită de vestigii. În doar opt ani de la întemeiere, proiectul a devenit ruină. Grădina lui Homer e o întindere de buruieni uscate, poarta spre sit e închisă cu un lacăt ruginit, aleea mai are doar postamentele coloanelor, căzute sub ierburile secetoase, iar restaurantul e o magazie închisă, cu geamuri sparte. Muzeul a rămas. Minunat, deși exponatele sunt prăfuite, pânzele de păianjen invadează spațiul, iar puținul personal plictisit răspunde ridicând din umeri celor 10-12 turiști dintr-o zi de vineri.

În sit, lucrurile sunt mai vii, vestigiile sunt însoțite de plăci explicative, numărul turiștilor e mai mare, arheologi tineri lucrează cu echipele lor, transmițând speranța că ruinele Troiei nu vor fi ruinate din nou, de către niște decidenți care scot din când în când un vis din sertar și îl închid la loc până la următoarea campanie de visuri. La intrare, veghează un cal troian uriaș, care ne amintește tuturor că la Troia nu au existat învingători.

Cum nu există învingători, de multă vreme, nici în cetatea ruinată a educației noastre naționale. În decursul activității mele, am reacționat ori de câte ori a existat o dezbatere publică, am asistat la mutilarea Legii 1, care nu a fost niciodată aplicată pe deplin, dar a fost completată, fracturată, schimonosită de norme și metodologii, apoi la fluturarea Legii 198, ale cărei norme de aplicare nu s-au mai desăvârșit, dar care se aplică după cum vine mai bine la îndemână decidenților, am fost parte a dezbaterilor publice care nu au condus spre nimic și mi se pare că asist la scoaterea periodică din cetate a unor cai troieni, în fiecare vară, care declanșează un zgomot de fundal și nu rezolvă nimic. Calul troian al titularizării, calul troian al testării la clasa a V-a, calul troian al desființării inspectoratelor, cel al admiterii la liceu, calul troian al salarizării, mai mult o mârțoagă, calul troian răpciugos al Statutului personalului didactic, calul vopsit al burselor școlare și caii, împăiați de acum, ai analfabetismului funcțional și ai abandonului școlar. Herghelii întregi, plimbate într-un carusel jalnic, în fața căruia oamenii care mai cred în binele educației încearcă, fără succes,  să schimbe ceva, iar oamenii care cred în binele lor mână acești cai obosiți înainte și înapoi, aplaudând sau ridicând biciul, după cum le este interesul.

Din nou, admiterea ! Cred că e un subiect care merită o analiză autentică, măcar din două perspective: echitatea și eficiența pentru învățare. Știm cât se poate de limpede că decalajul rural-urban e uriaș, că multe școli primesc elevi cu media 1.50, în vreme ce în unele colegii e problematic să fie admis un elev cu 9.50, că din copiii dintr-o cohortă școlară un procent uriaș dispare fără urmă. Și mai știm că învățarea e selectivă, doar pentru disciplinele de examen, că unele ore aproape că nu se mai fac, că evaluările sunt discutabile, că din datele transmise de ele preluăm doar ce dă bine, că presiunea asupra profesorilor care predau discipline de examen e uriașă, că inechitatea există și aici, că unii părinți compensează prin meditații, dar și că alți părinți nu doresc decât nota, indiferenți la competențele reale ale copilului, că unii profesori abdică de la valorile profesiei, că alții se simt nesprijiniți sau agresați sau nepregătiți. Știm și atât. Despre toate acestea ar merita să se discute, nu doar pentru a ține știrile sus, vara, ci pentru a se identifica soluții.

În fapt, vedem politicieni care confiscă o temă, aceeași pe care au susținut-o și votat-o, dar pe care acum o văd sub formă de pai în ochiul oponentului de partid, auzim comunicate în care se identifică vinovații noi, pentru că cei vechi au dispărut ori și-au schimbat înfățișarea, ca niște cameleoni, și ni se flutură sub ochi promisiuni, peste câțiva ani, eventual după ce mai trece o campanie.

În acest timp, pe sub burțile zornăitoare ale cailor troieni, trec prin sistem mii de copii care termină școala fără a înțelege ce citesc, mii de profesori care își abandonează idealurile, mii de rapoarte în care totul e frumos și mii de probleme nerezolvate, câțiva miniștri care se luptă cu un dușman nevăzut și ies din cetate pe scut, mulți politicieni care defilează sub scut, la umbra zidurilor, la braț cu cele câteva sindicate din educație. Toți într-un război lung, lung, din care nimeni nu iese învingător.