Spectacolul public al educației - concursul de directori

Am dat și eu concurs pentru funcția de director în urmă cu zece ani. Fusesem director și înainte, am fost și după aceea. Am obținut un rezultat foarte bun la proba scrisă (peste 9). La interviu, pentru același PDI, o colegă desemnată în comisie din partea colectivului de profesori mi-a dat mie 9 și candidatei la funcția de adjunct 10. Un PDI dezbătut, analizat, completat și votat în școală, inclusiv de colega cu pricina. Nu am devenit un director mai performant după acest concurs, nu s-a schimbat nimic în nivelul meu de competență, am continuat să mă perfecționez la locul de muncă, singură, din resurse proprii, confruntându-mă cu unele dintre cele mai absurde situații. Am demisionat înainte de a-mi expira mandatul, când am înțeles că tot ceea ce investesc din timpul și din energia mea nu se mai întoarce. Nu mi-am diminuat cu nimic competențele, abilitățile, viziunea, după ce am părăsit scaunul directorial. Am continuat să văd, să analizez, să comunic, exact așa cum o făcusem până atunci. Ceva s-a schimbat, totuși. Începând de a doua zi, mulți dintre colegi au devenit alții. Oamenii care mă complimentau, mă aprobau, îmi zâmbeau, erau gata să mă sprijine necondiționat au devenit critici, ostili chiar, detașați, mă ocoleau de la distanță, mai ales dacă exprimam vreo opinie critică despre vreun document, acțiune, propunere a noii conduceri, deși critica mea a fost mereu argumentată și constructivă. Aceeași transformare am văzut-o la fiecare schimbare de director, am privit lucrurile cu detașare.

Preambulul nu are obiectivul de a scoate din negură un moment de care îmi amintesc, din multe cauze, cu profundă neplăcere, ci doar pentru a-mi defini, cumva, poziția, față de concursul desfășurat ieri. Da, este îngrijorător să vedem, din unghiul detașării, procentele de promovabilitate și să ne întrebăm care sunt cauzele insuccesului. E nevoie, fără discuție, de directori competenți, cu gândire critică și nivel bun de raționament logic, verbal și numeric. Eu m-aș întreba, însă, ce s-a făcut pentru a pregăti și a forma pe acești directori să devină așa cum sistemul îi pretinde. Și m-aș mai uita la ceva. Cu câteva situații de excepție, nu a fost înghesuială pentru funcția aceasta. Numărul candidaților a fost din start mai mic decât numărul funcțiilor vacante, la cele mai multe școli abia s-a găsit un doritor. După ce s-a demonstrat că nu sunt competenți nici aceștia care au dorit să se angajeze la corvoada directoratului, care va fi soluția? Directori numiți, a căror competență nu a fost testată, dar în care se vor pune speranțe (dacă vor fi găsiți și ei)? În plus, decredibilizarea școlii, accentuată prin acest demers, va servi cuiva în lumea reală în care, totuși, niște oameni vor trebui să devină directori?

Mai am o dilemă. Văd în presa de azi că unii directori cu experiență nu au promovat. Ba chiar și unii inspectori generali, care până ieri au condus (foarte bine, nu?!), destinele educației, au luat cu mult sub nota de promovare. A greșit Ministerul numindu-i? Nu au fost competenți, deși au fost validați ani mulți în fruntea unor instituții importante? Ar trebui să așteptăm scuze publice pentru că Ministerul a dat deciziile în mâna unor oameni cu nivel foarte slab al raționamentului?

Întrebările mele rămân retorice și scot în evidență doar ridicolul situației. Cred că întregul demers este irelevant și profund păgubos și că scoate la lumină teme dureroase ale educației, cosmetizate cât se poate, dar la fel de bolnave sub stratul de fard comunicațional care li se aplică de ani de zile.

De aceea, am privit experimentul de ieri cu tristețea celui care a cunoscut sistemul în realitatea lui, dar și cu obiectivitatea ne(mai)participării la zvârcolirile lui zilnice. Dincolo de statistici, de procente, de discriminări între buni și răi, tineri și bătrâni, dincolo de reacții, de la empatie la indignare, momentul e sensibil și aduce în spațiul public durere, frustrare, neîncredere. Și, mai ales, o nepotrivită expunere a școlii, o dezgolire păguboasă, o punere la stâlpul infamiei care nu face bine. Mă gândeam de câte ori am văzut în spațiul public rezultatele concursurilor pentru conducerea marilor sinecuri ale statului? De câte ori am asistat la momentul concursului de directori pentru instituții în care intrăm zilnic și din care ieșim dezamăgiți de incompetența pe care o întâlnim în interior? Cred că răspunsul e simplu: niciodată! Dar concursul directorilor de școli e un spectacol public, cu locuri la lojă pentru decidenții care își ocupă scaunele fără a fi trecut printr-un concurs cu expunere națională.

Când s-a făcut evaluarea lucrării mele de examen, cu public, pentru transparență, nu-i așa?, aveam în spate niște consilieri, oameni politici, fără nicio competență pe zona educației, o mamă, o elevă, doi colegi, presă. Un public în fața căruia trebuia să scot foc pe nări, ca să îmi confirm competența. Singura mea neliniște era legată de elevă. Era tensionată, își freca mereu palmele, se întreba, probabil ca și mine, cine voi fi eu după corectarea tezei. Când s-a comunicat rezultatul, a răsuflat mai ușurată decât mine. Poate pentru că, în relația copilului cu școala, e nevoie de încredere. Și încrederea nu stă în numărul de itemi hașurați în viteza timpului, ci în ceva mult mai complex, care se zidește în ani. Dar se dărâmă în clipe.

Nu contest nevoia de a avea directori care să fie capabili să răspundă unor itemi de logică, sub presiunea timpului. Mă întreb numai dacă etichetarea de ieri va determina mai multă încredere în școli și mai multă învățare și nu îndrăznesc să îmi răspund.