Când învățarea e un măr...

Demult, demult, o zeiță supărată că nu a fost poftită la ospăț a aruncat un măr, generând cel mai cunoscut război al lumii. De curând, de foarte curând, la Chișinău, la Forumul Educației România – Moldova, celor din sală li s-a aruncat un alt măr, doar că pe acesta nu mai scria Celei mai frumoase, ca în povestea străveche, ci Celei/celui care va schimba ceva de luni. 216 doamne și 33 de domni, cum arătau statisticile inițiale, s-au grăbit să prindă mărul și, în mod paradoxal, fiecare l-a putut primi, pentru că mărul acesta s-a rostogolit și se va rostogoli, începând de acum, punându-i pe cei care îl ating în pace cu ei și cu ceilalți. Un măr al învățării, într-o eră în care învățarea este pusă serios la încercare.

Am luat și eu mărul meu, ca o promisiune de regândire permanentă a paradisurilor profesionale în care ne simțim (prea) la adăpost, în stabilitatea rutinelor. Poate e nevoie să mușcăm din fructul ispititor, chiar cu riscul ieșirii din stabilitate. Pentru că în acest context de învățare foarte deschis, lipsit de orice aroganță, dinamic și flexibil, am țesut în jurul mărului meu multe idei. Profesorul le datorează elevilor experiențe de învățare, pentru care e nevoie să schimbi perspectiva.  Experiența nu are nevoie de teorie ca să existe, iar învățarea e procesul prin care cunoașterea e transformată în experiență. AI are acces la cunoaștere, dar nu a mușcat dintr-un măr, de aceea rolul profesorului nu poate fi substituit. În învățare, un duel devine, de fapt, un duet. E important să ne întrebăm cum o să impactăm noi AI, într-o eră de transformări în procesele cognitive. Între a avea, a face și a trăi, trebuie să ne concentrăm pe experiența de învățare. Nu doar cunoașterea înseamnă putere, ci cunoașterea împărtășită, iar profesorul e un arhitect de experiențe. Ce se întâmplă când externalizăm gândirea?  De ce învață copiii cu bucurie în epoca marilor achiziții, limbajul și mersul, și pierd bucuria apoi? De ce te gândești la un elefant, când ești invitat să nu o faci ? Cum putem transforma un curriculum din document în instrument de autonomie ? Cum mai facem evaluarea în era AI ?

Întrebări, idei, resurse foarte valoroase, dialog colegial, temeri împărtășite, experiențe primite cu deschidere, toate au dat o intensitate uimitoare celor două zile în care toamna orașului ne-a luminat doar prin ferestrele sălilor Universității de Stat.

Pentru mine, a existat o a doua experiență minunată. La Liceul Republican Aristotel, am petrecut câteva ore în dialog cu niște tineri minunați. Într-un spațiu care amintea de Lykeion și de peripatos, între colonade și arcade de sticlă, elevii au  dezbătut cu maturitate, cu energie, entuziasm, dar și cu echilibru și înțelepciune, o moțiune legată de ceea ce poate profesorul să delege către AI și cu ce consecințe. Eleganța discursurilor, claritatea argumentelor, relevanța exemplelor nu puteau să nu surprindă și evident că m-au emoționat și bucurat. Dar ce m-a mișcat a fost atașamentul acestor copii față de școala lor. Un atașament sincer, nedisimulat, un sentiment nu doar al aparteneței, ci și al șansei de a fi beneficiat de o asemenea apartenență. Cred că este acel ceva pe care l-am resimțit ca pe o neîmplinire a anilor mei de profesorat. Deși cei mai mulți dintre elevii mei au păstrat un atașament puternic față de școala lor, manifestat mai ales în revenirile la ea, după absolvire, l-au exprimat greu în vremea anilor de liceu. Nu cred că nu l-au trăit, dar există o reținere a mărturisirilor pe care acești adolescenți nu o aveau.

Înainte de dezbatere, doi dintre ei au venit să îmi țină companie, într-un gest de o amabilitate înduioșătoare, mărturisesc. Iar temele de dialog pe care mi le-au propus au fost la fel de surprinzătoare. Aflând că sunt profesoară de literatură, au vrut să știe ce părere am despre importanța păstrării literaturii clasice în manuale, despre autonomia profesorului în implementarea curriculumului, despre studiul limbilor clasice (exprimându-și regretul că nu au putut studia și greaca veche). Nu știu dacă i-am privit cu gura căscată la propriu, dar așa m-am simțit. Apoi, mi-am dat seama că, de fapt, erau oameni ai comunității lor, crescuți în aceeași seriozitate a abordării marilor teme, pe care o văzusem la profesorii lor, la organizatorii Forumului, la participanți.

Fie că ne-am aflat în aulele moderne ale Universității, fie că am stat în sala Mediacor, urmărind derularea panelurilor de expertiză, fie că am petrecut alături de comunitatea de la Aristotel, ne-am bucurat de experiențe de învățare. Inclusiv în pauze, la un ceai, la un chiper umplut la care m-a invitat la prânz una dintre doamnele care se îngrijeau de oaspeți, totul era despre împărtășire. Iar rezoluția asumată în final are un termen foarte clar: de luni!

Mâine e luni! Voi începe ziua cu o cafea, cu un măr, cu un gând de recunoștință și cu încrederea că șirul experiențelor de învățare e nesfârșit și depinde doar de noi să îl ducem mai departe.