Între spânii din răscruce și Matuf peruchierul, despre bucuria scrisului

O întâlnire cu autorul cărții pe care tocmai o citești este o șansă. Iar șansele deschid perspective noi asupra lecturii, căci, în singurătatea drumului lectorial, o răscruce de dialog poate să reașeze sensuri, să deschidă cărări, să lumineze. Și o răscruce de lumină a fost întâlnirea cu Doina Ruști, în Aula Magna a Universității ieșene, în dialogul public așezat sub tema Dragoste, literatură și imaginar balcanic. Nu doar prin oferta generoasă a temei, nici prin diversitatea și adâncimea intervențiilor, cât mai ales prin naturalețea, umorul cald și deschiderea prietenoasă a autoarei către public.

Citeam Matuf peruchierul, cu uimirea admirativă a cititorului de cursă lungă față de versatilitatea stilului, de la rafinamentul bogat senzorial al lumii fanariote din perspectiva lui Nane, adolescentul curios care va călători în timp, la ritmul alert al perspectivei lui Ani, o adolescentă și ea, nevoită să exploreze, pentru a-l ajuta pe pribeagul Nane, o epocă străină deja lumii moderne în care trăiește, sau la tonul reflexiv al lui Matuf, care sintetizează percepțiile unei lumi viitoare, concepte, observații, analize, schimbând surprinzător unghiurile înțelegerii. Citeam, pentru că trecusem binișor de jumătatea cărții și așteptam finalul, făcând, conform obișnuinței mele, predicții. Întâlnirea din Aulă a adus o nouă perspectivă, sub ale cărei sensuri am așezat restul lecturii. Trei spâni așteaptă în răscrucile verii, prind în mrejele lor călătorii, poveștile curg și se încheie, dar siluetele lor evanescente rămân să plutească în amintirea faptelor, mărturii ale amăgirii și ale seducției. În compania celor trei spâni am dus povestea mai departe, atentă mai ales la cuvântul din care se scurge povestea decât la înșiruirea faptelor ei.

M-am lăsat purtată  de la Matuf la Zinca, apoi la Linor, trecând prin lumi, epoci, atmosfere, intrigi, dar rămânând în Bucureștiul Lipscanilor, sub sensul cuvintelor păsărilor de la Marginea Timpului, care se confesează Zincăi: Călătoria nu e chiar o călătorie, ci mai mult un act de recuperare. Fiecare clipă a vieții lasă repere, exact ca picioarele pe nisip. Cu detalii exacte, orice urmă poate să ducă la reconstituirea omului care a lăsat-o. Dar e mai mult de atât. E un joc virtual. Și jocul continuă, seduce cititorul cu echivalențe și întoarceri în trecut și în viitor, cu povești neterminate, cu personaje ce călătoresc între lumi, dar rămân în strada Lipscanilor, ea însăși un personaj, un spațiu care își crește, din poveste, propriul timp, cu mirosuri vechi și noi în același timp, cu oameni de carne și oameni de lumină, precum Gaduf, maestrul chel (cum altfel!) și înalt, apărut în răscrucile poveștii.

Matuf peruchierul este o carte pentru adolescenții de toate vârstele, dovadă că o adolescentă de vârsta pensiei a trăit cu sufletul la gură voluptățile călătoriilor ei. Dar, dincolo de poveste, mi-am dat seama că această carte vine și ca o soluție la o dilemă dezbătută mult în spațiul public: cum vom face cititori din adolescenții de 15 ani pe care programa școlară îi aruncă în secolele trecute? Am știut de la început că misiunea grea a profesorului va fi să descopere căile prin care să îi ducă pe copii până acolo, în lumile (aparent) aride, în textele prăfuite, în limbajul arhaic și greu de înțeles al textelor vremii. Și cartea aceasta este o cale. Pentru că un adolescent de vârsta lor trăiește în vremea lui Mavrogheni, atent la mișcările misterioase din prăvălia de peste drum, apoi călătorește în timpul lor, unde o întâlnește pe Ani, o adolescentă și ea, care explorează trecutul și află că pe Ulița Mare fusese un vrăjitor care îți punea o perucă în cap și îți fura gândurile. Apoi o pot urmări pe Zinca, cea care vrea să învețe și ajunge din vremea lui Mavrogheni la Marginea Timpului, îl cunosc pe Alex – Creatorul, cel care creează lumea post-AI, dar devine victima Pușlamalelor, semn că nimic nu e perfect și nimic nu e definitiv, o descoperă pe Linor, prin scrisoarea ei care leagă firele narative, văd că există școală și dascăl, bine și rău, dragoste și eșec, tristețe și fericire în toate epocile. Din prăvălia lui Matuf pot porni în recunoașterea spațiului cultural, personalitățile culturale ale programei pot deveni oamenii de carne și de lumină pe care merită să îi descopere, să le salveze ideile, să le elibereze spiritele, pentru că literatura și studiul ei pot fi un joc seducător, dar necesar, într-o răscruce. Și de aici, din răscrucea unei cărți, pot porni drumurile cunoașterii.

Revenind la scriitoarea Doina Ruști, am reținut din toate luminile întâlnirii că scrisul e o joacă și o bucurie. Cititul, însă, e seducție și responsabilitate. S-a discutat despre AI și despre riscul de a dispărea meseria de scriitor. Cred că singurul risc al scriitorului ar fi să dispară cititorii. Și mai cred că, dacă noi, profesorii, vom căuta (și vom găsi) căile accesibile pentru adolescenții de astăzi, ca niște spâni (buni) la răscrucile vieții lor, scriitorii precum Doina Ruști nu vor fi în primejdie.

 

Nicio persoană nu a recomandat încă

Recomandă acest articol
0

Răspunsuri

Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.

Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.

După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.

Autentifică-te