Arta de a dărui, arta de a primi

Îl știm pe Doru Căstăian ca pe un om care dăruiește. Timp, competență, disponibilitate, răbdare, implicare sunt darurile cu care ne convinge constant, în cotidian, că a dărui poate echivala cu a exista profesional. Condiția celui care dăruiește este, pentru profesor, condiția unei existențe profesionale autentice, căci în relația de comunicare paideică cineva oferă și cineva primește. Prin urmare, Doru Căstăian oferă, (și) de această dată, un dar esențializat într-o carte, intitulată, cum altfel?, Darurile filosofiei, o carte care pare a fi scrisă pentru adolescentul în formare, interlocutor direct la nivel textual (Dragul meu, Draga mea […]Eu nu mai sunt adolescent, tu nu ești încă în rândul adulților), dar care se adresează, în egală măsură, tuturor celor care vor și pot să primească daruri, indiferent de vârsta lor. Deși nu mai sunt adolescentă, dar poate, în ciuda vârstei, nu am intrat încă pe deplin în rândul adulților, m-am recunoscut cu ușurință în formula de adresare și am devenit interlocutor, parteneră de călătorie (căci cartea e o călătorie fascinantă), cu sufletul la gură, cu mirare, cu bucurie, așa cum ar trebui să facă toți aceia care își exersează vocația de a primi daruri.

Insist asupra acestei condiții, căci anii mulți de profesorat mi-au arătat că nu e destul să dăruiești, pentru că, uneori, noi toți, dar mai ales tinerii, ratăm marile daruri, pentru că nu le recunoaștem ca atare, pentru că nu reușim să le vedem între momelile colorate ale lumii în care trăim, pentru că nu am dezvoltat sau pentru că școala chiar nu a dezvoltat în noi abilitatea de a primi ce ni se oferă. Folosesc pluralul, conștientizând că riscul de a fi indiferent la oportunitățile nevalorizate ne pândește pe toți.  Am discutat îndelung, de pildă, cu elevii mei care își așteaptă acum emoționați rezultatele la bacalaureat despre „Venus și cele trei Grații aducându-i daruri unei tinere femei”, celebra frescă realizată în jurul anului 1486 de maestrul renascentist Sandro Botticelli, o lucrare care ilustrează filosofia neoplatonică a Renașterii florentine, asumată de umaniștii din cercul familiei Medici, printr-un principiu etic antic: bucla dăruirii, primirii și returnării. Zeii oferă calități morale oamenilor, muritorii le primesc cu grație ( prin pânza deschisă din mâinile tinerei), urmând să le propage mai departe în societate prin fapte bune și armonie familială. Am citit cartea lui Doru Căstăian cu această imagine în minte, înțelegând că e un dar pe care învăț să îl primesc în toată frumusețea lui. Așa o voi recomanda, la rândul meu, elevilor mei de acum și din alte vremuri, colegilor, prietenilor, atenționându-i nu asupra a ceea ce li se dăruiește (o sinteză limpede și prietenoasă a conceptelor filosofice puse în situații de viață și clarificate prin momente de gândire critică), ci asupra responsabilității de a primi acest dar deplin, direct, asumat, cu mâinile întinse și cu mintea deschisă.

După o confesiune simplă, de fapt o convenție textuală menită să creeze o comunitate de dialog (noi, cei caracterizați de neotenie, noi, cei care am trecut/trecem greu prin adolescență, noi, cei din ultima bancă, noi, cei care am trăit în școală eșecul și dezamăgirea, noi, cei care ne-am îndrăgostit, noi, cei care am descoperit pasiuni, ne-am refugiat în cărți, ne punem constant întrebări, ne simțim diferiți, dar avem în comun curiozitatea), urmează un Argument care validează comunitatea (nu poți să nu fii interesat de filosofie, călătoria noastră, și tu ai multe trăsături care ar putea deveni virtuți filosofice), apoi plimbări însorite prin Ontologie, Epistemologie, Etică, Axiologie, Estetică, Politică, până la un mal de mare de unde, În loc de concluzii, ni se arată largul spre care vom călători singuri, dar încărcați de darurile pe care le-am luat cu noi.

Din călătoria mea am rămas cu multe daruri. Mai ales cu un cod de lectură deschis, care duce către școală, către viață, către realitățile momentului și ale vremurilor. M-am întrebat care sunt valorile pe care eu, ca profesor, le-am declarat și care sunt cele pe care le-am asumat, care sunt valorile pe care le iau elevii mei din trecerea lor prin școală, care sunt dilemele mele și ale lor, când Binele meu și Binele lor au mers pe același drum, cât din frumusețea literaturii a ajuns până la ei, cu ce povești etice sau estetice am reușit să îi ating, toate aceste întrebări fiind marile daruri pe care le-am descoperit în generoasa plimbare ghidată a cărții. Mi-am amintit o scenă foarte recentă. Am așteptat, cum aștept întotdeauna, să iasă elevii mei de la teză și să analizăm împreună ce au făcut. Zi caniculară, greu de găsit un petec de umbră. Au început să iasă, pe rând, în general foarte bucuroși, cu întrebări de detaliu, cu mici dileme rezolvate rapid. Unul dintre ei mi-a spus: Am făcut bine, doamna, eu sunt mulțumit, dar nu mai stați în soare, să nu vă facă rău!Trebuie să mărturisesc că a fost marea validare a zilei. Vor lua note bune și foarte bune, fiecare după cât s-a pregătit. Vor fi cât de profesioniști vor dori să fie. Vor lua cât de mult vor dori din darurile propriei vieți. Dar valorile vârstei lor și valorile vârstei mele reunite sub umanitate confirmă că noi și ei căutăm același lucru.

Doru Căstăian stăpânește, în mod evident, arta de a face daruri. Rămâne în sarcina noastră, a cititorilor, să ne exersăm în arta de a primi daruri, pentru ca această carte să fie un dar deplin.