Uniforma ca poveste. Un protest în culori

Prin 2005, cred, am făcut cu familia o vizită la Universitatea Oxford. Fiica noastra avea vreo 13 ani și eram amândouă cititoare passionate de Harry Potter, de aceea una dintre opriri a fost la Christ Church College, unde se filmaseră unele dintre scenele filmului pe care îl urmăream cu plăcere. Am avut un ghid foarte simpatic,  un domn cam de 45 de ani, care ne-a îndrumat printre clădiri și ne-a spus poveștile lor. Înainte de a pleca, am oprit la magazinul de suveniruri, de unde, între alte mici obiecte care să ne amintească de excursie, soțul meu a cumpărat o cravată frumoasă, pe fond albastru închis, cu dungi oblice galbene și cu emblema universității. Lucru frumos și destul de scump, dar în călătorii îți plătești fiecare bucurie. Ne-am întors la autocar entuziasmați de achiziție și Jim, ghidul nostru, ne-a evaluat prietenos micile cumpărături: O cravată? a întrebat el. În clipa aceea am observat că avea la gât o cravată identică. Bucuroasă, i-am răspuns: Da, văd că ai și tu una ca a noastră. Sigur, a confirmat el simplu, doar că eu chiar sunt absolvent de Oxford.

Am avut în minte această lecție de viață, căci am considerat-o o lecție, atunci când, câțiva ani mai târziu, fiind director la un liceu, am demarat un proiect de uniforme școlare. Mi s-a părut necesar într-o viziune pe termen lung.  Am făcut un concurs de modele pentru elevi, au desenat și au ales ei modelul preferat, a fost o campanie întreagă cu zeci de întâlniri cu elevii, părinții, profesorii. Copiii au ales o uniformă simplă și practică, un tricou cu sigla școlii, pe nuanțe de alb sau albastru, și un sacou dintr-un material comod și suferitor, cu un croi care le-a plăcut, de purtat în ocazii festive. Părinții, prin asociația lor, au organizat licitația, optând pentru prețul cel mai mic (din ce îmi amintesc era chiar rezonabil), s-au analizat și s-au găsit soluții pentru cazurile sociale, apoi, din toamnă, elevii claselor a V-a și a IX-a au început să le poarte obligatoriu, cu prevedere înscrisă în Regulamentul școlii, și în patru ani, încet-încet, proiectul a fost implementat. Nu ni l-a impus nimeni, l-am construit singuri.

Au început, firesc, și problemele. Unii elevi nu purtau această uniformă, invocând motive dintre cele mai comice: au uitat-o, au pierdut-o, le-a dispărut, pur și simplu, mama a uitat să o curețe etc. Nici un singur elev nu a fost exclus de la ore pentru asta, nimeni nu a suferit vreo sancțiune, nici nu ar fi putut, regulamentul nu putea prevedea sancțiuni în acest sens, dar eu am discutat cu fiecare părinte în parte și am încercat să dau copiilor argumentele în care eu credeam: identitate, brand școlar, calitate, sentimentul apartenenței la o comunitate care contează, echitate, postură etc. Dar a mai apărut un impas – lipsa consecvenței, verigă slabă pe care copiii o exploatează întotdeauna. În vreme ce unii profesori le cereau să poarte uniforma, alții erau indiferenți față de aspect, iar câțiva erau chiar ostili. De aceea, la unele ore toți elevii erau în uniformă, iar la altele nu, a apărut formula ghiozdanului cu haine de schimb, apoi, după câțiva ani, s-a acreditat ideea că uniforma ar fi chiar ilegală, că elevii nu pot fi obligați să o poarte și ea a dispărut într-un timp mult mai scurt decât acela în care ne-am străduit să apară.

Și cu uniformă și fără, diferențele sociale și economice s-au văzut, la fel și interesele diferite față de educație, unii elevi au continuat să vină în ținute decente, altora le-am văzut, în fiecare zi de școală, lenjeria intimă de firmă, expusă la vedere, ca detaliu de rafinament vestimentar, cazurile de bullying au rămas constante, cum constant a rămas și faptul că unii copii vin îmbrăcați cu sute de lei și fac un obiectiv din ținuta care să epateze, iar alții se îmbracă de la second-hand și trăiesc zilnic sentimentul rușinii. Tot ce s-a pierdut (sau poate nici nu se câștigase niciodată) a fost ideea aceea de a reprezenta o școală bună, cu tradiție, cu valori, și printr-un element recognoscibil în comunitatea mare, un element de apartenență, de mândrie, de continuitate.

Legea permite și acum fiecărei școli să își identifice și să implementeze un asemenea element. Unele școli o fac, altele nu. Uniforma școlară nu poate fi impusă printr-o lege unică, proiectul acesta legislativ nu face decât să mai aducă în spațiul public o temă falsă care să treacă în umbră temele autentice și grave ale educației. Dar, deși nu cred în lege,  eu cred în necesitatea uniformei ca element care să dea identitate nobilă unei comunități. Nu doar prin haina în sine, ci prin valorile celui care o poartă, valori care vin din timp, din generație în generație, cu consecvență și credință. O cravată de Oxford nu spune nimic despre tine, dacă o cumperi de la un magazin, ca suvenir, dar spune mult dacă e elementul tău de identitate academică.

În fine, poate voi fi certată, dar nici în protestul elevilor nu prea cred, deși mi-aș dori să văd consiliile lor protestând în fiecare zi pentru dreptul lor la educație. În realitate, știm că există o complicitate curentă a plecatului de la orele profesorilor de treabă și înțelegători (care sunt plătiți și pentru orele pe care nu le fac), dar e o altă temă, pentru un alt context. Mi-ar fi plăcut, și poate chiar așa s-a întâmplat, ca în fiecare școală, ieri, să fi fost dialoguri, dezbateri, cu argumente, despre comunitate, identitate și valori. Dincolo de protestul în negru, să fi existat și un protest în culori pentru tot ceea ce merită să fie educația. Și sper că s-a întâmplat așa.

O ultimă idee! La King’s College London, unde fiica mea este profesor, la ceremonii, fiecare îmbracă ținuta specifică universității unde a obținut titlul de doctor. În cazul ei, Universitatea Erasmus din Rotterdam. Ținuta de ceremonie înseamnă o robă, un fel de eșarfă/guler și o beretă uriașă. Toți profesorii sunt, la ceremonii, alumni ai universităților lor, pe care le omagiază. Ținutele nu sunt comode, nu le-au ales singuri, nu au avut acest drept, dar au câștigat, cu mult efort,  dreptul de a le purta. Și au responsabilitatea de a le menține și de a le accentua valoarea. Și, pentru mândria de a le îmbrăca din când în când, unii, înaintea lor, le-au purtat în fiecare zi.