Așteptându-l pe ministru

Nu m-a bucurat și nu m-a întristat demisia Ministrului Educației. Am așteptat-o cu sentimentul amar al celui care știe că orice cădere a domnilor e bucuria nebunilor. Și totuși am așteptat-o, pentru că o vară zbuciumată, consumată în dezbateri și în dezamăgiri, în dialoguri surde și contabilizări pătimașe, nu se putea sfârși decât într-o toamnă nesigură, opacă, cețoasă. Dar nu despre demisie îmi propun să vorbesc, ci despre așteptarea pe care o am, din nou și din nou, privind către scaunul gol ministerial, așa cum am făcut-o de douăzeci și șapte de ori, dacă e să numărăm nu doar numirile, ci și renumirile făcute din 1989 încoace în fruntea Ministerului Educației Naționale. De unii dintre acești miniștri nici nu îmi mai amintesc mare lucru. Despre câțiva nici nu vreau să îmi amintesc. Pe alții i-am apreciat, în câțiva am avut încredere. Speranță nu am prea avut, pentru că am înțeles destul de repede că libertatea unui ministru e destul de limitată și că politicul nu permite construirea unor proiecte pe termen lung, nici coerența necesară unui domeniu atât de vast, cum este cel al educației.

Nici acum nu cred că există posibilitatea reală, concretă, de a avea un ministru care să dezvolte o viziune, căci, din păcate, ultimele trei decenii ne arată că termenul scurt al educației nu duce nicăieri, iar termenul lung e de neînchipuit. Totuși, am niște dorințe!

Mi-aș dori ca ministrul să nu fie dator politic nimănui, dar să se simtă dator sieși să lase în urmă, după un mandat, scurt sau lung, cum va decide soarta, imaginea unui om care s-a străduit, care a încercat, care a onorat semnificația titlului său, slujindu-i pe elevi, pe profesori, școala, și nu partidul. Aș vrea ca ministrul să cunoască școala în temelia ei, nu din statistici, să meargă în multe școli, să cunoască oameni, să vadă copiii din bănci, să intre în normalitatea cotidiană, nu în festivismul artificial al vizitelor anunțate cu trei buzdugane înainte. Ar fi minunat ca ministrul să aibă libertatea constituirii echipei sale, din oameni cu drag de școală și de carte, modele profesionale, respectați în comunitatea școlii lor, nepromovați politic, oameni onești, demni, interesați să facă Binele, nu să le fie bine.

Aș mai vrea apoi, ca seara, când adoarme, ministrul meu să se gândească la copiii care merg iarna la școală în șlapi și flămânzi, la profesorii care își drămuiesc banii de pâine, la părinții care nu mai văd rostul școlii, la directorii care se roagă pe la ușile primăriilor pentru o căruță de lemne, la tinerii care visează să plece în altă parte sau la cei care nu mai visează nimic și să nu îi uite citind rapoarte care îl măgulesc. Să stea, ca Harap-Alb în groapa din Pădurea Cerbului și să nu se lase tentat de vorbele mieroase, să asculte doar de ceea ce vede, simte, aude, coborând în școli, în fiecare zi.

Tare aș dori un ministru pentru care partenerii educaționali să nu fie cei câțiva oameni, unii rupți ei înșiși de școală, pe care îi vede la masa lăcuită de dialog din spațiile ministeriale, ci toți profesorii care mai merg la școală de drag, care își respectă profesia, care fac să meargă lucrurile și când miniștrii dorm fără să știe de existența lor.

Aș vrea un ministru curajos. Care să aibă tăria să taie unde e de tăiat, să spună ce e de spus, să schimbe ce e de schimbat. Să nu confunde curajul cu aroganța în fața oamenilor mici și responsabilitatea cu slugărnicia în fața oamenilor mari. Să fi fost profesor, înainte de a fi ministru. Să fi fost părinte înainte de a fi ministru. Să fi fost elev înainte de a fi ministru. Și de niciuna dintre aceste ipostaze să nu aibă de ce se rușina.

Poate că e deja prea mult, dar nu vreau un ministru care să se simtă doar un funcționar într-un guvern, care să  accepte o finanțare de rang doi, care să închidă ochii la micile sau marile compromisuri, ci vreau un om liber, curajos și demn. Ei, și, da, mai vreau un om integru, asumat, onest, exemplar. Care să creadă în știință, care să convingă cu argumente, care să se încreadă în cei care știu, care să vrea să învețe în fiecare zi, care să ofere tinerilor un model. Să fie un influencer în cel mai bun sens. Să însuflețească și să motiveze, să fie neobosit în munca lui, să creadă în ceea ce face, să accepte că poate greși, să îi pese. Să respingă impostura, incompetența, demagogia.

Poate că aștept beckettian și salvarea nu va veni de nicăieri, poate că ar trebui să îmi spun și eu, aidoma lui Pozzo, personajul piesei lui Samuel Beckett: Sigur, e firesc, e cât se poate de firesc. Şi eu, în locul vostru, dacă aş avea întâlnire cu un Godin… Godet… Godot… în sfârşit, înţelegeţi cu cine vreau să zic, aş aştepta să se facă întuneric beznă, înainte de-a renunţa. Poate că nu s-a făcut încă întuneric beznă și mai există șansa de a se lumina drumul pe care va merge școala în următorii ani.

Ministrul meu nu are nume. Nu are chip. Nu l-am reperat între cei pe care i-am zărit pe scena politică. Dar sper că există undeva, într-un colț al acestei Românii educabile și va apărea, cândva. Până nu va fi chiar întuneric beznă.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *