Cancelarii cu ferestre deschise

Cu exact 33 de ani în urmă, coboram dintr-un tramvai, în Podu Roș, căutând printre blocuri primul meu loc de muncă. Aveam impresia că fiecare trecător știe ce caut și mă evaluează cu suspiciune, cu aceeași suspiciune cu care mă privisem și eu în oglindă, în dimineața zilei de 1 septembrie 1990. Îmi repetasem în gând un text de prezentare, calculasem gesturile pe care urma să le fac, țineam bine în poșetă repartiția guvernamentală, dar, din vreme în vreme, îmi venea să mă întorc din drum, să mă urc în tramvai, să mă duc acasă și să redevin școlăriță. Școala era înconjurată de un gard verde (acesta fusese și motivul pentru care o alesesem la repartiție, am văzut lista, am dat telefon acasă, de la Cluj, cu taxă inversă, să spun ce opțiuni am, soțul meu le-a făcut o evaluare rapidă și mi-a spus că, dintre toate școlile de pe listă, doar aceea avea gard verde, ceea ce a fost suficient de convingător), o alee îngustă ducea spre un coridor pe care erau adunați, la taifas, câțiva profesori, care mi-au indicat, cu gesturi scurte, cabinetul directorului.

Am avut atunci revelația faptului că în toată povestea nu eram eu personajul principal. Școala era un mecanism, care se mișca în ritmul fiecărei piese, dar într-un murmur unic, nestingherit, de care trebuia să te lași purtat ca să îi devii parte. Și, deși a trecut atâta vreme, ziua aceea îmi este foarte clară, cu fiecare chip al ei, cu fiecare secvență de timp și cu fiecare emoție. În cabinetul în care m-au dus picioarele, care se alternau mecanic, erau trei persoane. Prima, o doamnă impunătoare, sobră, care m-a privit lung peste ochelari și pe care am desemnat-o, categoric, șefa adunării (a durat vreo două săptămâni să îmi dau seama că era secretara școlii, eram convinsă că era șefa tuturor și, într-un fel, în cel mai bun sens, chiar era) ocupa un scaun înalt. Doi domni  în costum și cravată, cu figuri ceva mai zâmbitoare, așezați pe fotolii joase, m-au interogat scurt, am răspuns și mai scurt, discursul repetat a zburat pe fereastră și și m-am trezit profesoară, cu acte în regulă, la unul dintre colegiile orașului, unde mi-am făcut ucenicia, vreme de 20 de ani, până când viața m-a purtat spre alte alei și spre alte garduri.

Când am pășit în prima școală care m-a angajat cu carte de muncă, nu aveam habar de rutinele unei școli, nu văzusem în viața mea o condică, nu știam ce să scriu în ea, nu făcusem nicicând o planificare, nu citisem vreo programă școlară, practica mea pedagogică se dovedea mai curând o promisiune decât un fapt, nu auzisem de Consiliu Profesoral, nu îmi spunea nimic structura unei catedre, iar inspectorat nici nu credeam că există. Puteam cita ultimele titluri în materie de literatură, aș fi indicat cu ochii închiși, orice capitol din cursurile academice, orice raft din Biblioteca Universitară, eram în stare să fac de îndată liste cu scriitori din toate epocile și curentele, analizele de text le aveam la degetul mic, dar primul lucru care mi s-a cerut a fost să fac o propunere de plan de muncă. Cererea m-a lovit în moalele capului, nu asociasem niciodată școala cu munca și munca vreunui plan care să trebuiască altcuiva. Din fericire, mecanismul în care am intrat era alcătuit din oameni, unii sobri, distanți, alții calzi, prietenoși, dar toți în preajma mea, dispuși să mă sprijine. Planul de muncă s-a făcut, nu țin minte nimic din el, dar, spre norocul meu, munca a fost constant o pasiune și, în cea mai mare parte a vieții mele, nu am simțit că, mergând la școală, merg la muncă. Am descoperit treptat că și Consiliul profesoral, și comisiile de lucru, de la fiecare nivel, din școală și din afara ei, sunt adunări omenești, în care trebuie să îți afli locul. Și mi l-am aflat.

Mai întâi am descoperit că, de la 1 septembrie 1990, sunt parte a unei cancelarii. Despre cancelarie știam din anii mei de școală, nu văzusem niciodată una pe dinăuntru, dar mi-am găsit un scaun într-un colț, lângă o fereastră. Cancelaria este inima unei școli, pulsația ei se reflectă în toată viața școlii și școala aceea avea o inimă foarte puternică. În timp, cancelariile se schimbă, dar raportul dintre energia lor și energia școlii rămâne același. Cancelariile pot fi un motor al transformărilor uimitoare, pot fi stavile de netrecut, pot fi stânci sau deșerturi, catedrale mute ori forme răsunătoare ale unei agora profesionale, într-o cancelarie se poate șlefui lumina, în altele se învăluie cețuri și din nucleul acesta, unic și esențial, școala înflorește sau se usucă.

De câțiva ani încoace, am mai descoperit ceva. Cancelariile nu au ziduri, puterea lor nu stă în mobilierul modern, în canapelele confortabile, în numărul oamenilor care le ocupă, în nivelul dialogurilor din pauza de cafea sau în prieteniile care se leagă (deși toate acestea sunt importante și clădesc o stare de bine esențială fiecărui profesor). O cancelarie e un spațiu al ideilor, de aceea mă simt, uneori, în aceeași cancelarie cu un coleg de la Cluj, de la Buzău sau de la Bistrița, de la un alt mare colegiu sau de la o școală de țară și, neconstrânsă de ziduri, pot locui în cancelarii solare, cu mulți alți colegi din a căror experiență împărtășită am zilnic ceva de învățat. Puterea unei cancelarii stă în valorile pe care le îmbrățișează și le transmite mai tinerilor colegi, în sentimentul solidarității cu principiile și mai apoi cu oamenii, în libertatea de a accepta și opinii care ne sunt potrivnice, în capacitatea de a transforma deșertul în izvor. Puterea unei cancelarii se vede în timp, în absolvenții școlii, și, ca un om care are perspectiva timpului, spun că merită întotdeauna așteptarea acestei validări.

Astăzi, mulți tineri, au intrat într-o școală și au devenit parte a ei. Mi-aș dori să lumineze cancelariile, să dărâme zidurile, să lase ideile să compartimenteze spații noi în care să răsune glasuri care să alunge tăcerile monumentale. Mi-aș dori să ne regăsim, cât mai mulți, într-o cancelarie mare, nu cu ușile închise, ci cu pereții deschiși de puterea credinței noastre în ceea ce facem. Pentru început de an, merită să visăm această cancelarie, din drag de școală și de profesie.