Când inima are miez

Nu am crescut la țară, dar am petrecut verile copilăriei la bunici, fie pe malul Uzului, la Sălătruc, un sătuc adăpostit la picioarele barajului de la Valea Uzului, fie la Fundu-Moldovei, în Bucovina, sub cetinile întunecate ale muntelui. În ambele locuri am cunoscut frumusețea unei lumi de care mulți dintre elevii mei de astăzi sunt lipsiți. Nu numai de aceea, dar și din acest motiv, am citit cartea Ioanei Nicolaie, Miezul inimii, cu nostalgia celui care a rătăcit o amintire dragă, o caută și are șansa de a o regăsi.

Douăzeci și cinci de povești întregi în armonia lor narativă sunt tot atâtea piese ale unui puzzle pe care cititorul le poate așeza oricum, într-un tablou al vârstelor, al emoțiilor, al experiențelor, de la copilărie, la adolescență, tinerețe și maturitate. Scrierea confesivă, la persoana I, așază poveștile pe o graniță a literaturii cu memorialistica, dar eu le-am perceput ca pe niște confesiuni deghizate, căci scrierea despre sine devine, pe măsura lecturii, scriere despre lumi, despre eroi, despre mituri personale, despre reflectări, adică ficțiune în forma sa cea mai convingătoare.

Timpul evocat este marcat de câteva repere importante: comunismul cu lipsurile lui, cozile la pâine, cu școala, în festivismul ei obligatoriu, cu orizontul închis al comunității mici din care nu aveai speranța salvării, și cu familia, lumea și mai mică (dar esențială și, de aceea, nemărginită) a adevărurilor apărate de primejdia din afară, apoi anii de după 1989, tulburi, aducători de șanse și de neliniști deopotrivă. Spațiul, deși aparent exterior (un orășel transilvan, orașul mare universitar, alte orașe ale lumii, mai târziu), nu este decât spațiul proiectat al experiențelor trăite, al emoțiilor așezate în timp, al amintirilor ordonate subiectiv de către o fetiță, o adolescentă, o tânără studentă, o femeie matură, o scriitoare, pe rând, ca o reconstituire din cioburi a unor vârste destrămate de vreme. Coasta de pe care vine Mama, ca un reper al siguranței, de la coada la pâine, petecul de pământ de lângă pridvor, casa văruită în albastru siniliu, atelierul de practică, apoi Bucureștiul „cu straturile-i de fantastic, de cruzime, de nostalgie”, căutat în copilărie ca pe un tărâm promis și regăsit, mai târziu, ca o casă, alte locuri cu oameni vii transformați în întâmplări cu sens, toate recompun un univers ce se deschide cititorului cu dulceața unui poem. M-am bucurat de fiecare pagină, pentru că am călătorit, preț de o lectură, către locurile mele din memorie: către cuptorul de pâine al copilăriei mele, către grădina mea verde și densă, înecată în rouă, către excursiile mele școlărești, cu stomacul făcut ghem în autocare sau în trenuri, către atelierul meu de practică în care am pilit, într-o menghină, o piuliță-fluture (practica mea se desfășura cu niște ani mai devreme, când comunismul încă ne dădea câte o bucată de metal, pe lângă manipulare și constrângere, către admiterea mea la facultate, venind din provincie, pentru a înfrunta necunoscutul și către alte și alte spații interioare de care uitasem. Dacă menirea unei cărți e să te reordoneze interior, atunci cartea aceasta și-a atins menirea.

            Am citit-o, însă, și cu ochiul profesorului de literatură, care caută, în fiecare lectură a lui, sensul pe care îl poate transfera elevilor săi. Și elevii mei de clasa a IX-a, pe care îi voi prelua în această toamnă, vor avea pe lista lor de lecturi cartea Ioanei Nicolaie, pe care îmi propun să o discut la tema familiei. Cu gândul la ei, pregătind ceea ce voi face la clasă, mă întreb cum să îi  apropii de miezul textului, când lumea lor e total diferită și când realitățile reflectate în carte le sunt, multora dintre ei, străine. Nu știu câți dintre elevii mei, care desfac, de sărbători, un cozonac cu mango sau cocos dintr-o țiplă lucioasă, aurie, pot simți căldura cozonacilor aduși în covată, sub două fețe de masă sau, mai ales, bucuria facerii lor, de la plămadă la miezul galben, trecând prin așteptarea plină de poftă din fața cuptorului. Nu știu dacă emoția unei excursii jertfelnice la București, pentru a vedea Ateneul, mai transmite ceva unor copii care au văzut lumea sau, cel puțin, au călătorit prin ea (am fost cu un grup, acum câțiva ani, într-o excursie, și unii dintre copii nu au ridicat ochii din telefon în vreme ce străbăteam Parisul). Nu știu nici dacă gustul vreunei mâncări mai amintește ceva micilor devoratori de fast-food, pentru a înțelege că „oamenii din memorie se așază acolo și prin ciudățeniile lor culinare”. Dar știu sigur că discuțiile pe marginea unei cărți, în clasă, au darul de a recupera experiențe netrăite, de a defini repere nelămurite, de a contura inimi și de a le da miez. Și sunt convinsă că vom avea multe de așezat în discuția noastră, pentru că literatura e despre viață și despre ceea ce putem salva din ea.

            Până la urmă, în toate dezbaterile noastre despre școală, despre educație, despre competențe, ar trebui să urmărim, pentru a pune cu adevărat copilul în centrul procesului, competența de a face inimii miez. Pentru că, atunci când inima are miez, profesia noastră e împlinită. Și o carte emoționantă, frumoasă, luminoasă, cum este Miezul inimii, poate face o asemenea minune.