Când risipirile dau sens

Un tânăr profesor și director de școală a încetat din viață, după ce, anterior, își exprimase public dezamăgirea că a folosit timpul trăirii sale pentru obiective profesionale care, în iminența sfârșitului, devin neesențiale. Avea vârsta copiilor mei, așa că tragedia sa are în mine ecouri neînchipuite. În același timp, însă, văd, în ultimul an, prin spitale, foarte mulți tineri, din diverse profesii, unii împărtășind energie, alții acceptare, unii gata să trăiască încă o zi măcar, alții pregătiți să moară și fiecare dintre ei are în spate o tragedie personală la care ne raportăm cu emoție firească. Când discutăm, însă, de tragedia unui sistem, nu ar trebui să o facem, cred eu, din ochiul de furtună al emoțiilor, căci am fi subiectivi, revoltați, am generaliza fără să identificăm răul, am compătimi fără să vindecăm și am eticheta fără să evaluăm situații care macină și ucid, lent, dar previzibil, o comunitate întreagă.

Ca să mă poziționez în adevăr, trebuie să spun că trăiesc și eu, destul de des, ca noi toți, indignarea tânărului profesor, că mă întreb și eu cât a meritat o viață, mai lungă, din fericire, decât aceea nedrept curmată în plină înflorire, dar dedicată fără rezerve școlii. Și mie mi-ar veni, de multe ori, să spun la fel, în armonie cu mulți dintre colegii care cred că sănătatea e singura valoare care contează, că nu merită să ne irosim în atingerea unui scop mărunt, cum ar fi aplicarea corectă a unei proceduri sau o analiză autentică a unui an de activitate instituțională, căci oricum nu schimbăm nimic. Dar, în același timp, nu pot să ies (ca mulți alții) dintr-o rutină a trăirii profesionale, care m-a obișnuit să nu rămân indiferentă la nimic (nici la nimicul meu, nici la nimicul celorlalți), să fac tot ce pot pentru a mă perfecționa, să investesc timp irecuperabil și energie în acțiuni pentru care nu voi primi recunoaștere, să dedic ani pentru satisfacția profesională a unei clipe.

Am avut norocul de a mă forma sub atingerea unui profesor de română și diriginte de la care am învățat definitiv responsabilitatea. O doamnă extraordinară, care ne-a părăsit de curând, la peste optzeci de ani, toți dedicați elevilor săi. Mi-a împărtășit, la un moment dat, o situație incredibilă.

Acum câțiva ani, deși era la pensie de destulă vreme, acceptase să țină niște ore, în absența neașteptată a unui profesor, În normă avea și o oră de Latină.Îi spusese directorului școlii că nu știe Latină, dar acesta i-a sugerat să facă tot Limba română, căci era o clasă a 12-a și le era de folos pentru bacalaureat. Însă, la prima oră, după ce le-a spus elevilor că vor face, de fapt, pregătire pentru examen, o elevă a venit după ea și, foarte dezamăgită, a informat-o că va da examen de Latină la admitere. Dar eu nu știu Latină, a mărturisit Doamna Dirigintă. Eleva a privit-o, însă, într-un fel care a obligat-o să adauge: Dar voi învăța pentru tine. Și a învățat, chiar cu performanțe notabile. Eleva a ajuns la olimpiada națională, iar Doamna a pregătit mulți alți elevi la Limba Latină.

De câte ori simt în jur aerul uscat al blazării, mă gândesc la această lecție de dirigenție și de viață.Și am învățat multe de la Doamna Dirigintă. Mai ales că risipirile unui profesor au întotdeauna un sens. Și dau sens celor pe care îi ating în spulberarea lor de flori, așa cum am avut și eu, și noi, elevii de atunci, norocul de a ne afla într-o spulberare de flori. Așa cum au primit sens elevii tânărului profesor care și-a scuturat peste ei ultima petală.

Profesorii (mulți dintre ei) muncesc mult. Așa fac și mulți dintre doctori. Și mulți dintre ingineri. Și mulți dintre cei dedicați profesiei lor, din fiecare profesie. Unii obosesc și încep a se întreba despre rostul trudei. Alții mor și nu mai apucă a se întreba. Unii duc pe picioare fără să se mai întrebe, pentru că au găsit rostul. Dar atunci când discutăm despre sistem, trebuie să ne uităm și la oamenii care trag, și la cei care se complac. Și nu sunt puțini. Și la cei care se jertfesc, și la cei care ocolesc drumurile abrupte și găsesc oportunități pentru propria stare de bine. Și nu sunt puțini. Și la cei care vorbesc, și la cei care tac. Dar, mai ales, la cei care, dincolo de revoltele firești la care viața îi obligă, au găsit un sens și au lăsat urme.