Ce mai rămâne vizibil din învățare?

În “Învățarea Vizibilă”, John Hattie ne amintea că: „Majoritatea dintre noi ne aducem aminte de profesorul preferat, pentru că acesta căuta cu adevărat ca noi să îi împărtășim pasiunea și interesul pentru disciplina pe care o preda, părea să facă eforturi suplimentare ca să se asigure că am înțeles, ne tolera greșelile și învăța din ele și se bucura când reușeam să atingem criteriile de succes. Acești profesori motivați au avut la dispoziție același timp, același curriculum, aceleași cerințe de examen, aceleași condiții materiale, același număr de elevi la clasă ca și ceilalți profesori, dar au transmis cu convingere entuziasmul provocărilor, angajamentul și preocuparea lor pentru învățare.”

Nu de puține ori m-am întrebat de-a lungul anilor, destui, ai activității mele în școală, dacă am găsit formula magică de a deveni profesorul care îmi doresc să fiu. Și tot de atâtea ori m-am aflat în aceeași dilemă, care încă mă frământă, deși drumul meu către capăt e mult mai scurt decât acela pe care l-am bătut până aici. Ce fel de profesor m-am pregătit să devin?

 În anii ’90, din Facultatea de Litere puteai pleca, evident, doar spre o școală, cel mai probabil la țară, iar visul meu era să fie o școală cu grădină. Anul 1990 m-a prins cu acest vis încă viu și, atunci când am avut posibilitatea să optez pentru o repartiție la o școală foarte bună din oraș, am fost cumva descumpănită. Cum repartizarea pe posturi se făcea la Cluj, am sunat acasă să întreb cum sunt școlile de pe listă și am ales una pentru că avea gard verde și grădină cu pomi (acestea erau principalele date pe care ai mei mi le-au putut, în grabă, furniza), dar norocul a fost că dincolo de gardul verde exista o școală temeinică, în care am cunoscut oameni care m-au îndrumat și copii care m-au obligat să devin profesorul de care ei aveau, atunci, nevoie. Sunt suficient de realistă încât să cred că începutul meu în altă școală ar fi însemnat, cu siguranță, alt drum și că acel gard verde în care mi-am închis primii douăzeci de ani de profesie a fost bariera pe care trebuia să o trec pentru a mă cunoaște. În primii ani acolo, fiecare seară, de luni până sâmbătă, însemna redactarea planurilor de lecție pentru a doua zi, uneori câteva ore, citind, căutând materiale, nu cu un click, ci în bibliotecă, fișând, conspectând, pentru ca a doua zi elevilor să li se pară că totul e clar și ușor. Unele dintre aceste materiale încă le am și culoarea lor îmi amintește că timpul a trecut și că eu am devenit ancorată într-o altă dilemă profesională: Ce fel de profesor ar trebui să fiu?

Am trecut dincolo de alte garduri, în alte experiențe profesionale, consecventă credinței că profesorul trebuie să aibă mai multe teme de făcut decât elevul său. Vremurile, în trecerea lor, mi-au demonstrat câteva tipologii pe care le-am invidiat ca în povestea cu strugurii acri: profesorul cool, profesorul popular, profesorul simpatic. Profesorul cool nu mi se potrivește, pur și simplu nu am talent, îmi vine mereu să observ, să atenționez, să îndrept. Nu mă prinde postura indiferent-visătoare a profesorului care trece senin printre liceenii care trag din țigară sau atitudinea blajin-șăgalnică a celui care le dă voie să plece de la ora lui, cu o îngăduință camaraderească.

Nici profesorul popular, activist nu am reușit să devin, nu mi-am putut transforma orele în câmpuri de bătaie cu sistemul, cu rigorile, cu mentalitățile, nu m-am modelat îndeajuns încât să încurajez confesiuni, să propun revolte, să investighez și să descos. Cred că am o rigiditate, de acum incorigibilă, în respectarea regulilor. De aceea m-am străduit cel mult să nu devin profesorul absurd și sper ca măcar asta să îmi fi reușit! Dar reguli impun încă elevilor mei și e posibil ca unii dintre ei să nu se bucure, deși cei mai mulți pare că s-au adaptat! Nu pot trece peste grosolănie, taxez  aroganța, nu permit indolențe de niciun fel și asta îmi anulează șansa oricărui top de popularitate, sunt pe deplin conștientă.

Cred că am fost și, evident, încă sunt, profesorul disponibil. Am crezut multă vreme că așa e bine, că așa trebuie să îmi proiectez meseria, că nu e o profesie cu orar de opt ore, că datoria mea față de copii nu trebuie să țină cont de program, de stare, de limite personale, că, dacă pot oferi un sprijin, oricând, în orice formă, trebuie să fac totul ca să îl concretizez. Deși nu intenționez să mă schimb, știu acum că formula aceasta îți aduce și multe dezamăgiri.

Pentru că vremurile se schimbă și ne schimbă, după atâția ani încă îmi e greu să mă decid  în ce tipologie profesională să mă încadrez. Încă mai am reacții când ținuta școlară e ceva între glamuros de club și lejer de plajă. Încă mai am pretenția ca la oră elevii să stea în postură școlărească (spatele drept și privirea spre mine). Încă mai recomand ca antidot la plictisul general lectura și încă mai insist că trebuie să învețe la toate materiile, pentru că fiecare are rostul ei în formarea pe termen lung. Cei mai mulți dintre elevii mei îmi acceptă aceste ciudățenii, semne de bătrânețe, probabil, și le sunt adânc și sincer recunoscătoare!

Și despre profesor mai cred încă (desuet, probabil) că trebuie să fie modelul învățării vizibile, că nu poate cere elevilor săi să citească, dacă el însuși nu demonstrează lecturi temeinice și actuale, că nu le poate cere să își predea lucrările la timp câtă vreme el nu le corectează la vreme, că nu le poate cere corectitudine fără să o probeze și altele, și altele de care e prea târziu să mă dezvăț.

După ce tragi o linie a destinului profesional între două puncte fixe ai întotdeauna întrebări. Ultima, pentru moment, e aceasta: Ce fel de profesor am fost și ce rămâne, în copilul pe care l-am pornit spre lume, după ce toate prospețimile adolescenței dispar, din ceea ce am pus eu în el, încât învățarea lui să fie continuă, temeinică și îndreptată spre bine?