Dacă aș fi rostit un discurs

Este perioada cursurilor festive, a banchetelor, a bilanțurilor, o vreme a nostalgiilor și a retrospectivelor. Și, cum anul acesta am două clase a douăsprezecea, trec și eu, firesc, prin emoțiile, neliniștile, neîmplinirile și satisfacțiile de etapă. Astăzi am participat la cursul festiv al promoției 2022 a Colegiului Național „Vasile Alecsandri”, prima promoție a colegiului, care, până anul trecut, a fost, cu glorie, liceu. Nu cred în etichete conjuncturale, deși sunt convinsă de importanța însemnelor, ritualurilor, tradițiilor care zidesc interior o școală, nu cred în festivismul improvizat, dar sunt adepta ceremoniilor, așa că nu voi avea nicio reținere în a spune că, liceu sau colegiu, o școală este ceea ce este prin oamenii onești pe care îi lasă în lume, prin tradițiile ei, prin spiritul de apartenență comunitară și prin învățarea reală, autentică, vizibilă pe care o generează în fiecare zi. Și astăzi pe porțile școlii au ieșit spre lume mulți oameni onești, buni, responsabili. Și câțiva care au trecut prin băncile școlii pentru că, și am să citez un absolvent din această categorie, vor o diplomă, adică o hârtie. Din fericire, mulți dintre absolvenți și-au dorit o diplomă în sensul unei validări autentice, care să le permită să se dezvolte, să se recunoască, să aleagă corect drumul pe care își vor trăi viața.

Pentru profesori, pentru mine, în orice caz, promoțiile se esențializează în câțiva dintre reprezentanții lor. Când, în așteptarea vreunei întâlniri de promoție, încercăm să dezarhivăm amintirile, întotdeauna, în dialogul cancelariilor, apare reperul: e seria lui…Seria aceasta va fi, în arhiva mea sentimentală, asociată unui elev în care, cumva, s-au sintetizat speranțele mele că mâine ne va fi mai bine. Îi voi da numele de Teodora, dar s-ar putea numi, deopotrivă, Mirabela, Miruna, Raluca, Ștefan, Sorin, Cosmin, Robert, Rareș, Daria, Octavian, Ștefana,  sau Eduard sau ar putea purta alte nume. Este elevul care trăiește, care vine în clasă viu, cu ochii deschiși, cu zâmbet, cu mintea gata să primească lumină. Care  te vede, nu doar te privește, care știe să greșească și să îndrepte, care îți arată când greșești, fără să te judece, care nu se vrea judecat, dar acceptă când îi arăți o răscruce. Care spune „Doamna” cu toată gura și, adeseori, cu toată inima și găsește timp să descopere luminișurile spre care îl îndrepți. Este elevul în care te oglindești când vorbești despre o carte, în a cărui privire vezi când lecția ți-a ieșit sau când ziua a fost pierdută. Și pe care ți-l imaginezi „când va fi mare”, om deplin, și te bucură această viziune.

În asemenea momente festive, cuvintele, gândurile, mesajele cred că ar trebui cântărite cu balanța inimii și a minții. Pentru că spun sau trebuie să spună ceva ce transformă, motivează, răsplătește. Dacă aș fi ținut un discurs, cu această balanță aș fi cântărit cuvintele și gândurile din miezul lor. Cu inima aș fi vorbit despre încredere, despre speranță, despre credință. Le-aș fi spus încă o dată că pot și că trebuie să se simtă liberi, dar că libertatea e un lanț care ne leagă de ceilalți. Că pot fi liberi numai fiind buni, implicați, responsabili, că au în ei resurse nesfârșite de credință și că au de urcat munții dincolo de care își așază orizontul. Le-aș fi reamintit o poveste pe care le-am spus-o cândva. Pe un drum de munte urcau oameni, ducând în spate câte o cruce. Unii urcau tăcuți, sprinteni și se pierdeau repede pe povârnișuri și printre brazi. Un om, însă, se întreba mereu, se plângea, se revolta și Dumnezeu, de fiecare dată îi mărea crucea. Când a ajuns aproape de vârful muntelui, ceilalți drumeți se odihneau lângă crucile lor mărunte, iar el târa o cruce grea, imensă, care îl dărâma. Cu o ultimă sforțare a ajuns în vârf și a văzut că până la următoarea creastă era o prăpastie uriașă, pe care nimeni nu o putea trece. Atunci, omul cel revoltat a dat jos de pe umeri crucea cea grea, a sprijinit-o între cele două creste și a trecut pe ea ca pe un pod. Pentru că nimic din ce ni se întâmplă nu e fără sens și nimic din ce trăim sau învățăm nu e inutil.

Cu mintea le-aș fi spus despre impostură, despre incompetență, despre minciună, despre alegeri și despre compromis. Le-aș fi amintit că lumea nu e întotdeauna dreaptă și drumurile ei nu sunt mereu line. Le-aș fi spus că nu au trecut toți la fel de câștigați prin anii de școală, că sunt tristă pentru cei pentru care nu am putut face mai mult. Cu balanța minții le-aș fi cântărit urcușurile și coborâșurile și i-aș fi învățat, pentru ultima oară, să privească în fântâna sufletului lor înainte de a privi mirajul apelor mari din zarea lor de lume. Le-aș fi spus, din nou și din nou, că adevărată e doar averea pe care o porți în minte, singura pe care nu ți-o pot pârjoli războaiele, pe care nu ți-o pot fura hoții de la drumul mare și pe care nu o poți risipi.

Dacă aș fi ținut un discurs, mi-ar fi plăcut să le spun absolvenților că momentele lor, albumul lor, filmul lor de promoție, toate acestea sunt formele unei experiențe și că nicio firmă de evenimente nu le poate trăi pentru ei.

Dar nu am ținut un discurs. Din fericire, am urmărit scena cu bucuria privitorului fără trac, pe ea s-au spus multe vorbe, dar s-au rostit și câteva cuvinte adânci, purtătoare de miez, m-am bucurat de bucuria părinților, am ascultat aplauzele, uneori ovațiile, am fost mândră de mulți dintre elevi, am fost tristă pentru câțiva, am răsfoit albumul legat în catifea, în care am căutat emoții, m-a întristat risipa de flori pe care, la intrare, ni le înmâna cineva și am bifat încă o promoție.