Depărtarea aproapelui și starea de bine

Săptămâna aceasta am rezervat-o, întru pregătirea unui important eveniment de familie, plimbărilor prin diverse instituții publice. E un exercițiu rar pentru mine, dar necesar, se vede, ca să îmi amintesc în ce lume trăim și să înțeleg (deși experiența lucrului cu oamenii îmi dăduse niște indicii) că ceea ce ne lipsește în relaționarea socială este empatia, iar carența formării noastre vine din neînțelegerea stării de bine. Nu aceea pe care o mimăm prin câte un emoticon pe rețelele de socializare, nici aceea, autentică, pe care o manifestăm față de apropiați sau cunoscuți în momente de mari încercări, ci empatia cotidiană, firească, obișnuită, care ar trebui să ne învăluie ca un cocon de mătase, pe fiecare dintre noi, pentru ca larva omenească din interiorul nostru să poată deveni fluture.

Așteptând într-o sală rece, de o solemnitate grea, am privit cu tristețe o tânără, cu un copilaș în brațe, ca un mic pachețel gânguritor, așteptând vizibil emoționată să fie băgată în seamă, căci sigur nu știa ce are de făcut. Părea obosită, probabil abia ieșită din spital după naștere, probabil de la țară, probabil minoră, probabil una dintre multele fetițe care se trezesc mame peste noapte , cu teamă, cu rușine, sigur nu cu bucuria acestui uriaș miracol. Un gardian zelos a interogat-o inchizitorial, cu un glas tunător, în vreme ce tânăra șoptea cu o voce din ce în ce mai ștearsă, mototolind între degetele bătătorite o hârtie:” Tu ești mama? Ești măritată? Știi cine e tatăl? Ai dosarul pregătit? Așteaptă, că nu merge așa! Stai aici, îți spun eu când îți vine rândul!”. Asta sub privirile tuturor celor prezenți, fără o minimă confidențialitate, generând o lapidare efectivă a tinerei mame cu pietrele care țâșneau fără milă din privirile celor care o țintuiseră. Aproapele nostru, pe care îl așezăm foarte departe și îl lăsăm singur, tocmai într-un moment în care are nevoie de cei din jur, încercuit de prejudecăți, când ar trebui să îi construim în jur o plasă de siguranță.

M-am întrebat ce ne lipsește, în tot parcursul formării noastre, pentru a deveni umani, empatici, pentru a sprijini, pentru a călăuzi, pentru a arăta un drum unui semen rătăcit...Și ce rol are școala, ce ar putea face ea, cu ce ar putea contribui literatura la profilul formării umane a celor care trec prin băncile sistemului nostru de educație, fie și pentru puțin timp? Și întrebarea mea e cu atât mai îndreptățită în contextul lecturii atente a textului Legii Educației aflate în dezbatere publică, care precizează, încă din primele pagini, că urmărește valoarea stării de bine. Un obiectiv necesar, dar conturat declarativ și departe de a fi împlinit. Căci ce presupune fireasca stare de bine a elevilor și a profesorilor, deopotrivă? Cel puțin în concepția lui Martin E.P. Seligman, unul dintre reprezentanții școlii americane de psihologie cognitivă,  ar presupune emoții pozitive, implicare, relații pozitive, semnificație și reușite, adică o serie de elemente care pun în interrelație ființa și lumea, căci ființa umană este proiectată social, trăiește în stup, la fel ca albinele sau termitele, iar starea sa de bine e condiționată de starea de bine a celorlalți. Nu e un câștig personal, ci o construcție colectivă.

Poate că una dintre principalele neîmpliniri ale recentului proiect de lege este tocmai aceasta. Deși promovează la nivel conceptual ideea stării de bine, o ignoră, în fapt, pe tot parcursul ei, fiindcă multe din articole generează segregare, tensiuni, criză de soluții pentru cei care trebuie să o aplice, accentuează profilul deja afectat de neîncrederea comunitară al profesorului și determină o scădere și mai dramatică a respectului social față de profesie, lărgește rupturile dintre școală și comunitate, oferă beneficiarului direct o perspectivă promițătoare asupra unei ieșiri facile din sistem, dar nicio perspectivă asupra învățării autentice. A se vedea problema fără soluție a constituirii claselor a V-a în colegii, problema spinoasă a admiterii în clasa a IX-a, articolele care legiferează responsabilitatea școlii și pe cea  a familiei, reprezentarea subțire a abndonului, schimbările propuse pentru bacalaureat, intrarea și evoluția în profesie, resursele pentru aplicare, dezbaterea simulată și altele, și altele. Sigur, pe lângă multe propuneri lăudabile, nimic de zis!

Deși o lectură fierbinte, obligatorie, proiectul Legii Educației nu îmi aduce o stare de bine, ci, dimpotrivă, neliniște, îngrijorare și chiar frustrare. De aceea nu mă opresc la el, ci vă propun o carte cu adevărat frumoasă, descifrabilă în câteva chei de lectură care ne pregătesc pentru o abordare rezilientă a viitorului an școlar: Memoriile unui urs polar, cartea lui Yoko Tawada, o scriitoare niponă ale cărei opere investighează adesea inadecvarea la sistemele culturale, dar și posibilitățile creatoare ale spațiilor de intersecție lingvistică.

Povestea, de fapt poveștile, căci sunt trei, legate cronologic și genealogic, dezvăluie realitatea ursulețului Knut, născut și crescut în captivitate, în Grădina Zoologică din Berlin, respins de mama sa la naștere și crescut într-o relaționare umană cu îngrijitorul său, morți amândoi, patru ani mai târziu, din cauze nelămurite, dintre care nu se exclude depresia.

Prima poveste e cea a unei ursoaice plecate din Uniunea Sovietică, care își scrie autobiografia, ne dezvăluie, între altele, o perspectivă foarte convingătoare asupra ședințelor care ”sunt ca iepurii: în cadrul unei ședințe se constată cel mai adesea necesitatea unei ședințe ulterioare.” (m-a amuzat strașnic să văd apoi, înmulțindu-se, ca iepurii, ședințele bine cunoscute, făcute ca să fie bifate), dar și problema exilului, în trecerea prin Germania și Canada. A doua, povestea Toscăi, ursoaica artistă, se împletește cu povestea Barbarei, dresoarea, perspectivele narative înlănțuindu-se până la contopire, căci relația om-animal devine o relație de o empatie profundă, de prietenie în fond. Ultima, încheind cronologia, este cea a lui Knut, fiul și nepotul ursoaicelor din primele povești, născut în captivitate, dar crescut de un Homo sapiens, care îl lasă „să sugă nu doar lapte, ci și timp din viața lui.” Timpul îngrijitorului Mathias se sfârșește brusc după ce este despărțit de Knut, iar timpul lui Knut curge lent, între realitate și iluzie, nemaifiind viață, ci supraviețuire. Trei povești care atenționează asupra felului în care existăm unii prin alții, alimentându-ne cu energie și luminându-ne reciproc. Un far e izolat, se înalță în singurătatea unui țărm pustiu, dar lumina lui conturează drumul navelor rătăcitoare, le dezvăluie un orizont și, doar împreună, fac din călătorie o reușită.

Urșii polari ai poveștilor lui Yoko Tawada nu au farurile lor ancorate în țărmul realității, la granița dintre lumea lor, pierdută, și lumea nouă în care au rătăcit fără voie, iar din această neșansă avem de învățat. Noi, beneficiarii Legii Educației, elevi, părinți, profesori, trebuie să ne construim împreună propriul far. Sau să rătăcim într-un sistem, pe care îl simțim tot mai nesigur și mai departe.