Despre cicatricile din școală și despre cuțitele nevăzute din spatele lor

Un elev a rănit o profesoară. A scos un cuțit, pe care îl avea la el, pregătit, l-a pus la gâtul tinerei care îi preda limba japoneză și a rănit-o superficial. Înainte, pe un grup de whatsapp, alți elevi, colegi de clasă, vorbesc despre tânăra care preda japoneza cu dispreț, se întreabă dacă să meargă sau nu la oră la „amărâta aia”, dacă să accepte sau nu testul, cineva (o elevă) ar vrea să o vadă „toată roșie la față, făcând spume la gură”, iar tânărul cu pricina întreabă dacă „ar merita” să o omoare. Cum e limpede că nimeni nu merită să moară, implicit nici profesoara de japoneză, trebuie să citim verbul acesta reflexiv. Adică se merită ieșirea din vorbe și intrarea în fapte, trecerea de la atitudinea disprețuitoare la fapta ucigătoare? Nu contează dacă a existat vreo validare a intenției din partea celorlalți, dar știm că o asemenea replică, pentru mulți adolescenți, nu generează reacție, cum nu generează reacție cuvintele triviale pe care le strecoară în fiecare enunț, gesturile obscene care le condimentează dialogurile sau scuipatul pe stradă, la vârful botinei unui trecător. Nu generalizăm. Nu toți sunt la fel, dar unii ajung așa și, din păcate, nu puțini.
Un cuțit poate ucide. Copiii învață acasă despre risc, despre asumare, despre comportarea cu alții, despre ce au voie și ce nu au voie să folosească, să atingă, să facă. Părinții le spun, încă din primii ani de viață, că se pot lovi, tăia, accidenta, că nu e voie să se joace cu acul, cuțitul, cu lama, foarfecele, chibritul, otrava de șoareci, dar le pun în mână niște arme mai tăioase, mai ascuțite, mai perfide, care le permit accesul la toate violențele imaginabile ale lumii. În schimb, se îngrijorează dacă primesc spre lectură o carte în care personajele se lovesc, vorbesc urât, mor, de teamă ca mințile fragede să nu le fie afectate. Între aceste iubiri și temeri, unii copii devin adolescenți singuri, adânciți în mirajul lumilor digitale.
Elevul despre care scriu astăzi toate ziarele și care a împărțit lumea în apărătorii profesoarei și în acuzatorii școlii intrase la un liceu foarte bun, la fel cu ceilalți elevi ai „amărâtei” lor profesoare. Părinții unor asemenea copii sunt preocupați de educație, asigură cursuri de înot, de scrimă, de engleză, de dans, călătorii, meditații, încă de la vârste foarte mici, caută profesorul cel mai bun, școala cea mai performantă, colegi de clasă din aceeași categorie. În mod sigur, sunt niște părinți implicați. Ca și părinții celorlalți copii din clasă, ca foarte mulți dintre părinții de adolescenți de astăzi. Din iubire, au oferit copilului lor ce au crezut că e mai bine pentru el, inclusiv libertatea de a deveni pasionat de un anume tip de desene animate și șansa de a studia japoneza. Spre deosebire de mulți elevi din satele României, care asistă la violențe, la trivialități, zilnic, care văd moartea unei găini sau a unui vițel, fără a se gândi cineva dacă îi traumatizează ori ba, aici era vorba de un mediu de copii protejați, educați, feriți să vadă moartea, durerea, răul din lume. Dar lăsați pradă răului virtual din capcanele tehnologice în care părinții îi închid cu iubire și cu deplina convingere că le oferă tot ce pot.
Când anume, pe parcursul creșterii unui copil, iubirea se transformă în otravă și când anume ochii mari, întrebători, din primele zile de școală devin ferestrele întunecate în spatele cărora se derulează filmul de groază al însingurării, al înstrăinării, al dezumanizării lui? În ce moment inocența e transformată în dispreț și ce rol jucăm noi, părinți și profesori, în această chimie îngrozitoare? Le citim copiilor Micul Prinț, le povestim despre baobabii care amenință planeta îndepărtată a personajului îndrăgit, dar nu smulgem la timp buruienile care prin rădăcini în sufletele lor, transformându-le în piatră. Mi-am pus aceste întrebări de multe ori și, fără a da verdicte, cred că, până ca un copil să împlânte un cuțit în gâtul profesoarei lui, adulții din jur îi pun în mână felurite cuțite, mai boante sau mai tăioase, invizibile toate și, de aceea, foarte greu de conștientizat.
Și nu e doar despre părinți, nicidecum. E și despre profesori. În întâlnirea copilului cu învățarea, profesorul are rolul fundamental. Pentru copil, ființa din fața lui, de la catedră, sintetizează esența școlii. Dacă își vede profesorul ca pe un om, construind încredere, comunicare, dacă înțelege că nu sunt oponenți, ci parteneri, că între ei nu stă evaluarea, ci responsabilitatea evaluării, atunci profesorul va deveni parte luminoasă a vieții lui, reper, confident uneori, prieten la care să se întoarcă și după ani și atunci școala însemnă bucurie. Despre cât ne arată statisticile că lucrurile stau așa e mult de vorbit și despre capacitatea profesorului de a fi pedagog, înainte de a fi filolog, matematician, biolog, chimist sau fizician este încă o poveste de scris. Pentru că, uneori, copilul vede în fața lui o instanță rece, ostilă, care îi vânează greșelile, care îi măsoară neputințele, care îl etichetează definitiv sau, pe măsură ce crește, vede și oameni nepregătiți, superficiali, care maschează incapacitatea prin autoritate. În sistemul școlar, copilul, ca un aparat de finețe, este conectat la o tensiune fluctuantă, când la impulsurile celor din prima categorie, când la șocurile celor din a doua, cedând, la un moment dat. Și, când și în societate imaginea profesorului este degradată, când în viața reală potenții zilei sfidează școala, când chiar oamenii școlii slujesc politici conjuncturale și nu politica educației, când părintele nu găsește suport în școală, atunci când e depășit de situație, când la colțul școlii începe tărâmul drogurilor, al prostituției, al minciunii, lumea lui adolescentină caută repere acolo unde îi este mai ușor.
Dialogul dintre copii înainte de ora de japoneză mi se pare mai tulburător decât atacul pe care îl anunță, ca pe o consecință a unei stări. Pare că niște cuțite nevăzute, mânuite de brațe invizibile, au mutilat sufletele acestor copii, secționându-le umanitatea, empatia, respectul, buna creștere, demnitatea. Dacă avem onestitatea de a accepta că asemenea dialog nu e singular, că agresivitatea grupurilor de comunicare ale adolescenților e un fapt, că răul crește mocnit, că nu comisiile și rapoartele școlare îl pot opri, nici exmatriculările sau arestările, atunci doar putem schimba ceva. Dacă vom avea curajul să arătăm spre cuțitele mânuite de brațe invizibile, care lasă cicatrici în sufletul fragil al copiilor noștri sau dacă vom privi, cu băgare de seamă, fiecare dintre noi, la propriile mâini, să vedem dacă nu sunt încleștate pe un asemenea cuțit.
Publicat în Fără categorie
Nicio persoană nu a recomandat încă
Recomandă acest articolCategorii: Fără categorie
Răspunsuri
Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.
Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.
După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.