Despre educație nu poate fi decât despre Profesor

Despre educație vorbim mult. La fiecare masă de familie, la revederile cu prietenii, la nunți, la înmormântări, discuțiile ajung, invariabil și la școală, căci oamenii au copii ale căror experiențe școlare dau greutate vieții de familie, au trecut ei înșiși prin școli, cu amintiri mai plăcute sau mai triste, au vecini profesori sau cunosc pe cineva care cunoaște un profesor, de care să te apropii sau de care să te ferești, pe care să îl cauți sau de care să fugi, fiindcă între iubire și ură se construiește imaginea publică a școlii. Fie elogiem performanțele, premiile la olimpiade, notele de 10, proiectele reușite, fie sancționăm rezultatele slabe, derapajele vreunui profesor, situații indezirabile reluate pe toate canalele media, ca un simptom categoric al școlii de azi.

Politica a confiscat de multă vreme subiectul școlii, iar unii profesori s-au predat, cu el în brațe, lumii politice, hiperbolizând, după împrejurare, întâmplări, oameni, cifre, în funcție de unghiul, de obicei obtuz, din care se vede o viitoare campanie electorală. Tema școlii se mai flutură ocazional, la momente festive, ca o eșarfă aurie, la momente de bilanț, ca o rufă zdrențuită, de fiecare dată cu mâna pe inimă, fie de încântare, fie de durere, pentru ca apoi, ecourile să se stingă, invariabil, într-o notă constantă de indiferență. Și, dincolo de ea, rutina școlii există, cu bune și rele, într-un ritm egal, cu micile și neschimbătoarele lui convulsii.

Tablourile generale, ale căror nuanțe se estompează în cromatici tari, viguroase, mai mult mutilează realitatea școlii decât să o surprindă, iar acuarelele mărunte ale fiecărei școli se risipesc neștiute în marea frescă a sistemului. Educația rămâne o vorbă mare cu efect mic, pentru că în numele ei se țin discursuri, dar pentru ea se face foarte puțin. Și educația este responsabilitatea întregii societăți, de la părinți la modelele publice, de aceea e și foarte greu ca școala să transmită principii și valori pe care societatea le face necredibile, le sfidează sau le ignoră. Când societatea face scut în jurul celor care fură sau mint e dificil să le arăți copiilor onoarea, când oameni aflați în funcții publice batjocoresc limba română nu mai poți să le argumentezi copiilor că a vorbi și a scrie corect este prima lor datorie patriotică și când puternicii zilei etalează opulență și schematism cultural, cartea nu mai poate convinge destul.

De aceea, astăzi nu despre educație vom vorbi, ziua ei ar trebui să fie zilnic și nu doar la nivel declarativ. Ci despre Profesor. Fiindcă despre educație este, de fapt, despre Profesor. Și nu despre profesor ca angajat al unui sistem, din perspectiva unei clasificări ocupaționale, om care predă una sau mai multe discipline, potrivit COR 2023. A fi Profesor nu înseamnă a aduna un portofoliu cu documente, atestate, certificate, adeverințe și diplome. Sigur, nu poți profesa fără acestea și, câtă vreme sunt adeveriri ale unor competențe transferabile și implementabile, sunt chiar necesare. Dar a fi Profesor înseamnă mai mult.

Înseamnă, mai întâi, să rămâi veșnic învățăcel.Nu poți învăța pe altul ceea ce nu poți tu să înveți, nu poți deveni credibil câtă vreme nu ești partener de proces, câtă vreme nu îți conștientizezi vulnerabilitățile și nu accepți că învățarea e un drum împreună, pe parcursul căruia copilul te poate depăși. Apoi înseamnă să fii vertical. Înainte de a transmite cunoștințe, la care elevul de azi ajunge și cu un simplu click, trebuie să convingi că ești intregru, că relația voastră e una de încredere, că nu stăpânești adevărul, dar că îl poți ajuta să afle cărările către el. Să le aflați împreună. Să fii Profesor înseamnă să te apleci până la înălțimea copilului, când are nevoie să îi șoptești încrederea la ureche, dar să rămâi în picioare când vrei să îi arăți orizontul, chiar dacă asta înseamnă să îl ridici în brațe. Și să crezi în el. Fiindcă dacă el va reuși, va însemna că ai reușit și tu.Când ești Profesor cu adevărat, nu ești doar profesorul copilului, ci și al părinților lui, al copiilor lui, cândva, adică lași urme și porți urme, fiindcă a fi profesorul cuiva este o întâmplare definitivă și ireversibilă. Copiii ne poartă cu ei toată viața și noi avem răspunderea felului în care ne oglindesc.

Reușim să fim astfel? Eu trebuie să mărturisesc sincer că încerc, pentru că dintotdeauna m-am visat profesoară și nici nu știu să fiu altceva. Dar cunosc oameni, de toate vârstele, care împlinesc această menire în chip modelator, cu vocație, cu onestitate, cu știință de carte, cu dragoste de meserie și de copii. Oameni care strălucesc în clasă, care iradiază în jur o lumină nemistificată, oameni modești, dar care au privirea regală a celor care și-au găsit sensul. Sunt ușor de recunoscut și sunt modelele mele. Despre asemenea Profesori aș vrea să vorbesc astăzi. În mulțimea breslei, între umbrele și măștile de care nici categoria aceasta profesională nu e lipsită, ei fac ceea ce stă în vocația profesiei. Și nu sunt puțini, și nu sunt lipsiți de curaj. În preajma lor, Ziua internațională a Profesorului devine, cu adevărat, și o zi a Educației.