Despre școală și încredere

În câțiva dintre profesorii mei am avut încredere deplină. Știam că sunt acolo pentru mine, că eu contez pentru ei, îmi regăseam echilibrul în privirea lor, când vorbeau, îmi vorbeau, ni se întâlneau privirile în clasă și deveneam centrul ei. Mai târziu am înțeles că același centru al lumii se simțeau și ceilalți colegi, pentru că profesorul umplea spațiul cu linii drepte între noi și privirea sa, linii de care ne agățam ca să ne găsim echilibrul. Pe cei mai mulți i-am respectat, dar, la vremea aceea, respectul era o datorie necondiționată, nu mi-aș fi putut închipui altfel relația dintre elev și profesor. Despre unii, însă, dincolo de respect, am înțeles la un moment dat că nu sunt întâlnirile mele fericite. Nu reușeau să genereze acea magie de care e nevoie în clasă pentru a te simți călăuzit. Efectul imediat și regretabil a fost îndepărtarea mea de disciplinele pe care le predau. Am încercat să repar, în timp, acele goluri, întrebându-mă, inevitabil, ce-ar fi fost dacă…Deși încrederea în profesorii mei, ca și dragostea pentru ei, a avut măsuri diferite, încrederea în școală a fost constantă. Școala a fost un reper, mi l-a arătat familia, l-a consfințit societatea, l-am asumat cu încredere, până la maturitate.

Ca părinte, am retrăit, alături de fiica mea, aceleași povești de încredere sau de teamă și am descoperit, cu alți ochi, imaginea unor colegi pe care îi văzusem, până atunci, în altă lumină. Dar cea mai grea încercare a rămas cea cu mine însămi, în fața clasei, înfruntând privirile curioase ale copiilor din bănci. Cred că cei mai mulți dintre profesori recunosc sentimentul pe care îl ai, la început de oră, când trebuie să aduni, ca într-un mănunchi, ochii risipiți în spațiul clasei, să îi determini să te vadă, să se conecteze cu tine, să te asculte și să te audă, să te inunde cu o energie fără de care nu poți face nimic. Și cine cunoaște această stare o știe, desigur, și pe aceea în care un gest de blazare – un cap așezat pe bancă sau dat cu plictis pe spate, o privire zvârlită pe furiș într-un telefon sau două vorbe schimbate pe sub bancă – spulberă vraja, te deconectează și te aruncă în deșertul banal al unei ore fără zbor. Când ești profesor, ești deopotrivă actor, construiești emoții, le reverberezi în jurul tău, deschizi ferestrele sălii de clasă și lași să intre în ele lumina, fie și pentru câteva clipe. Sunt ore de lumină și ore de praf, ore care trec într-o clipă și ore care se scurg lent, dar toate și fiecare în parte construiesc o legătură vie, în care încrederea este ingredientul principal. Încrederea că mai există lucruri de spus, încrederea că drumul duce spre adevăr, încrederea că în clasă nu e doar comunicare, ci o cuminecare din care fiecare, elev și profesor, iese împărtășit.

Ce cred eu că înseamnă încrederea în profesorul din fața ta, mai ales în profesorul de literatură? Să știi că este acolo pentru tine, că s-a pregătit cu ceea ce ai tu nevoie, să știi că citește pentru a-ți fi călăuză, că vede în tine omul care ești și adultul care poți deveni, că are timp pentru tine și când nu are timp pentru el, că exiști în mintea lui și dincolo de oră, că îi pasă cum vei fi mâine și că e responsabil pentru ce ești azi. Mi-ar plăcea să cred că cei mai mulți dintre elevii mei simt asta și știu că mulți îi văd astfel pe unii dintre colegii mei, profesorii lor. Dar încrederea e întotdeauna cu dublu sens. Nu poți dărui încredere celui care nu e pregătit să o dăruiască, la rândul lui, iar reușita încrederii în profesor e măsura a ceea ce oferă. Adică o formă de dragoste, alta decât dragostea familiei, a prietenilor, dar dragoste în felul ei. Și fără ea, miracolul nu se produce.

Cu aceste gânduri în minte am încercat să înțeleg (și să-mi lămuresc) sondajul IRES  (Institutul Român pentru Evaluare și Strategie), realizat pe 1615 persoane, eșantion reprezentativ pentru populația adultă. Atunci când au fost invitați să indice nivelul de încredere pe care îl au față de 15 profesii, cei mai mulți dintre respondenți i-au plasat pe scala pozitivă (foarte multă încredere și multă încredere) pe pompieri (91%), pe specialiștii în IT (77%), pe ingineri (69%). Profesorii sunt creditați cu multă și foarte multă încredere de 59% dintre cei intervievați, la fel ca și medicii (59%) ori preoții (59%). Pe ultimul loc se află politicienii în care au multă și foarte multă încredere 6% dintre respondenți. Cu excepția celor care au trecut printr-un incendiu, evaluarea calității muncii pompierilor o facem privindu-i la televizor sau citind în presă despre intervențiile lor în dezastre. Eu fac parte din excepție, mi-a ars casa în 2013 și am amintirea unor pompieri veniți târziu, care nu au mai putut salva etajul și au distrus cu spumă parterul, iar în mijlocul dezastrului unul dintre ei mi-a cerut să nu mă apropii de obiectiv. Casa mea în flăcări era un obiectiv, iar noi, oamenii scăpați din foc am semnat buimaci niște hârtii, fără ca cineva să ne acorde vreun sprijin emoțional. Și totuși, dacă, Doamne ferește, s-ar întâmpla încă o dată, aș suna la pompieri, fără să stau pe gânduri. Pentru că în instituție am încredere, chiar dacă pe unii dintre oamenii ei nu i-am simțit ca pe un sprijin. Mergem la spital când ne doare, dar ne interesăm mai întâi despre un doctor în care să avem încredere, nu ne dăm calculatorul pe mâna oricărui specialist IT și nici mașina oricărui inginer, ci ne liniștește să știm că ajunge la un meșter de încredere. Nu avem încredere în toți învățătorii, îl vrem pe cel mai bun pentru copilul nostru, căutăm cel mai bun profesor de matematică și chiar duhovnicul ni-l alegem pentru că în el avem mai multă încredere decât în alții. Între politicieni și încredere e greu să stabilim legături…

Marea problemă rămâne, însă, încrederea în capacitatea unei profesii sau a unei instituții de a-ți aduce binele sperat. Câți dintre profesori, de pildă, au între obiectivele lor și pe acela de a obține încrederea copiilor și a familiilor care le pun copiii în mâini? Și, deopotrivă, câți dintre elevi și dintre părinți doresc mai curând o relație de încredere cu profesorul lor decât o notă bună? La foarte multe discipline din catalogul școlar toți elevii unei școli au media zece. Este rezultatul evident al unei performanțe școlare ? Este proba încrederii absolute în profesorul acelei discipline? Sau este doar rezultatul unei (prea)îndelungi abdicări de la încrederea cu care suntem datori copiilor noștri, încrederea în noi și în ei înșiși? Încrederea în fiecare profesor e diferită și, dacă există încredere în jumătate dintre profesorii noștri, e un procent minunat. Dar în școală? 59% dintre repondenți cred în puterea școlii de a deveni un reper? Să fie destul?

În loc de concluzii: zilele acestea m-a vizitat un fost elev, căruia i-am pus cândva un unu, pentru că l-am prins copiind, iar regula formulată ferm înainte de test nu lăsa loc altei soluții. Mi-a spus, între altele, că nota aceea este una dintre amintirile lui frumoase. I-am mărturisit că și eu îmi amintesc cu bucurie de moment, ca de unul împlinit, de încredere și de dragoste.

Să aducă anul care vine încrederea firească în școală, chiar și atunci când valorile lumii sunt răsturnate!