Dirijori și orhestre

„Arta de a dirija constă în a ști să abandonezi bagheta pentru a nu jena orchestra.”, spunea celebrul dirijor Herbert von Karajan și știa ce spune. Școala e o orchestră și, uneori, dirijorul nu o face să cânte. Vorbim mereu despre școală, însumând, într-un cuvânt, o multitudine de sensuri, unele accentuate, altele trecute în umbră, deși ponderea lor în semnificarea deplină a conceptului ar trebui să ne intereseze, înainte de toate. Școala e, în cea mai largă accepțiune, un sistem. Copiii merg la școală, așteptând cu emoție impactul acestei experiențe asupra devenirii lor, părinții se pregătesc pentru pragul esențial al evoluției propriilor copii, proiectând un traseu, o lume, un spațiu și un timp care îi vor transforma. A deveni părintele unui copil intrat la școală poate fi marea provocare a oricărui părinte. România întreagă (educată sau nu) e o școală, a cărei proiecție publică este extrem de polarizată, între modelele considerate de succes (olimpici, dotări, număr de note maxime, promovabilitate la examene naționale) și marile dezamăgiri sistemice (calitate tot mai slabă a absolvenților, curricula învechită, inerții și stagnări în reformare, profesori care nu generează învățare, elevi care nu simt că învață, resurse puține și inechitabil distribuite, prea multă politizare).

Școala înseamnă, însă, la scară mai mică, o instituție, care implică ziduri și oameni, idealuri și obiective atinse, viziune și măsurări de progres, impact social și transformare individuală, comunitate și individualități, trecut și prezent, documente și suflete, dirijor și orchestră. Cred, ca om care trăiește de peste 50 de ani în orizontul școlii, că marea provocare a fiecărei școli este să pună în armonie toate aceste firești (și necesare) dicotomii. Particularizând, o școală se definește prin numele pe care îl poartă, prin sensul istoric pe care îl transferă, în fiecare an școlar, în acest nume, prin semnificațiile valorice, afective, emoționale pe care i le asociază, prin tradițiile pe care numele le evocă tuturor generațiilor de absolvenți, prin coeziunea pe care numele o determină, în jurul sensurilor lui, absolvenților școlii. Și numele se consolidează nu doar prin rapoarte uitate apoi în sertare, ci prin practici care definesc o viziune managerială coerentă. Fiindcă, ne place sau nu, liderii cu impact ridicat le inspiră profesorilor niveluri noi de energie, dedicare și sentimentul unui scop moral, ne spune John Hattie în Învățarea vizibilă. Versiunea extinsă: ”Prioritatea directorilor de școală cu impact ridicat este să creeze o atmosferă lipsită de perturbări, corectă și sigură pentru toată lumea, și să dezvolte un sentiment de eficacitate colectivă, de expertiză bazată pe colaborare și de așteptări pedagogice înalte pentru toți profesorii și elevii. ” Sau, reformulând dinspre ceea ce trebuie spre ceea ce se poate întâmpla, putem cita confesiunea unui fondator de școală, John Marsden, evocat de Hattie: ” Am văzut un director slab distrugând o școală bună în mai puțin de un an. Am văzut un director grozav îmbunătățind o școală slabă în doar câteva săptămâni.” Da, am văzut și vedem încă.

Tot în cartea sa, John Hattie mai face o precizare, pentru mine esențială:”Concluzia este că dedicăm prea mult timp dezbătând diferențele dintre școli, când ar trebui să ne concentrăm asupra diferențelor din cadrul aceleiași școli.” Școlile sunt diferite, e clar, și unele diferențe se văd cu ochiul liber, de departe. De pildă, am asistat zilele trecute la sărbătorirea primei mele școli ca profesor (într-un anume fel e și ultima), întâmplător și școala copilului meu, cea care m-a definit și ca părinte. Lucru rar, în vreme ce pe scenă cânta, absolut minunat, o  trupă formată din absolvenți de diverse generații (medici, studenți, juriști, fiecare cu destinul său), care s-au reunit de dragul școlii lor, în sală erau părinți și bunici care absolviseră cândva școala, alături de copiii și nepoții pentru care aleseseră același drum, dar erau, mai ales foștii profesori ai școlii, pensionari de toate vârstele, de la 60 la 80+, purtându-i în minte și în suflet pe colegii care erau prezenți din marele albastru și îi priveau din portretele evocate în momente omagiale. În această comunitate care alcătuia publicul mă aflam și eu, care nu mă integram nici în categoria pensionarilor, nici (din fericire!) în cea a dispăruților, ci în grupul mare de profesori ai școlii, într-o cancelarie fără limite în timp și în spațiu, dar care se construiește metodic și cu viziune de 60 de ani (cât aniversa acum școala). Viziunea le aparținea celor de la începuturi, dar directorii, profesorii, generațiile de părinți, de elevi au preluat-o, ca pe o nevoie identitară și au esențializat-o într-un slogan: Racoviță sunt eu!

Racoviță sunt și eu!( iată că afirm divulgând identitatea acestei școli, pentru că merită dezvăluită) și sunt, chiar dacă nu mai lucrez acolo de 15 ani. Dar cei 20 pe care i-am dăruit școlii există, poate că și în micile urme lăsate în tabloul instituțional, ca fiecare profesor, dar mai ales prin cele pe care școala le-a lăsat în tabloul meu profesional, cu elevi care au numele lor, cu profesori care au numele lor, cu evenimente, ritualuri, povești care au numele lor și care au și o sărbătoare comună. Sunt norocoasă să am această șansă a comunității, căci pleci dintre niște ziduri, dar școala o iei cu tine. Cu atât mai norocoasă cu cât e singura mea comunitate întreagă. În rest, mă bucur, desigur, de grupuri minunate de oameni, mai mari sau mai mici (de regulă, tot mai mici), dar spiritul comunității încă nu îl regăsesc. Nici zilele școlii, nici solemnitățile revederilor cu absolvenții sau cu profesorii de odinioară, cu părinții care au zidit, în timp, alături de noi, nici spiritul școlii care umple spațiile și face să vibreze pereții și inimile. Din păcate, apropiindu-mă de pensie, nici nu mai am vreme să le caut, așa că mă bucur (deocamdată) doar cu memoria frânturilor de școală (actuală) pe care mi le-am salvat singură de timpul necruțător (elevi dragi, colegi inspiraționali, evenimente uitate). Dar încă mai sper! Pentru că orice școală are resurse, generații admirabile, un trecut (care, deși e ignorat, e cu adevărat motivațional), un nume care ne obligă și ar merita privită în perspectiva evoluției ei, ca să îi definim esența și să o consolidăm, în loc să ne cantonăm într-un prezent fără orizont.

O școală bună e o comunitate autentică de învățare. Și pentru a deveni comunitate sau pentru a nu ceda tentației risipirii, e nevoie ca cineva, ca un dirijor într-o orchestră, să își asume cele cinci atribute majore despre care ne vorbește Hattie. Să cultive o viziune comună despre tot ce se întâmplă în școală, să proiecteze așteptări ridicate pentru toți cei implicați, să pună la dispoziție procese și structuri de susținere, să conducă eficient colectivul pentru a maximiza impactul asupra elevilor, să știe să implementeze, să evalueze, să îmbunătățească permanent acest impact. Aș mai adăuga eu, să fie prezent, conectat, să audă glasurile celorlalți, să le armonizeze într-un cor de voci, să nu condamne pe nimeni la tăcere, să nu izoleze nicio voce din orchestră, să accepte că măsura dirijorului bun e ceea ce văd oamenii pe scenă, adică soliștii, instrumentiștii, armonia dintre ei. Dirijorul e cu spatele la public și fără orchestra întreagă e o umbră.