Evaluări și devoalări

Cine lucrează într-o școală știe ce energii descătușează anunțul unei evaluări externe. Și, în egală măsură, ce răsuflare (colectivă) adâncă după ce evaluatorii părăsesc scena, lăudând  prietenește cele văzute și, mai ales, cele nevăzute, sub aerul proaspăt de curățenie generală care ne cuprinde pe toți. Nu îmi propun o perspectivă critică, ci una onestă, subiectivă, firește, iar colegii care vor simți că se supără pe mine să mă ierte, căci sunt cam veche (ca să nu zic învechită) în ale școlii, fapt care îmi conferă libertatea de a spune ce gândesc, chiar prostii fiind. Vârsta, de!

            Tot grație vârstei, am apucat, și ca evaluat, și ca evaluator, toate modele și modelele evaluărilor. Îmi amintesc de evaluările de tip brigadă și de un moment în care microbuzul cu evaluatori a parcat lângă gardul unei școli de țară, în fața căreia pășteau gâște. Unul dintre elevi, pus de planton în așteptarea invaziei, a răcnit disperat către geamurile cancelariei: „Vine, vine inspecția!!”, marcând punctul maxim al tensiunii comunitare. Deopotrivă, am și povești despre evaluări din care am avut mult de câștigat, personal și instituțional, prin profesionalismul oamenilor pe care i-am cunoscut, prin dialogurile autentice pe care le-am purtat, aplicate pe date concrete și susținute de analize responsabile. În fine, multe povești nostime sau exemplare, dar, dincolo de ele, rămân niște întrebări. Ce și de ce evaluăm la nivel instituțional?

Din interior, evaluarea externă pare încă un fel de intruziune suspectă dincolo de vălul care ne acoperă și care generează o intimitate a fiecărei școli. În ciuda faptului că e protejată, paradoxal,  de codurile secrete ale unor sute sau chiar mii de oameni (profesori, elevi, părinți la un loc), există o intimitate a fiecărei școli. Aceea care, în mod normal, ar trebui să fie reglată prin evaluările interne, dacă, dincolo de patriotismul local, există exercițiul unor analize argumentate. Știu că în multe școli există, nu generalizez. Cât de tare ținem, însă, cu dinții de vălul care ne adăpostește, sub penumbra lui, când altcineva trage de un capăt, aceasta e o întrebare care se naște din autenticele nemulțumiri pe care  le auzim, mai explicit sau mai subtil, în școlile noastre. Dar avem răspuns?

Când te ascunzi sub vălul sentimentului de apartenență la comunitate, o faci cu gândul că toată lumea muncește, că ar fi păcat să nu ieșim bine, că avem rezultate, că micile neajunsuri sunt ale noastre, că nu dă bine să le fluturăm în public, că nici la alții nu e mai bine, că în altă parte se poate și mai rău, că, pentru cât suntem plătiți, e destul și atât, că nu e bine să strigi contra vântului, că e înțelept să stai în banca ta până trece valul etc, etc. La ce ajută devoalările sau, mai ales, cui ajută, când jocurile sunt deja făcute, când știm noi cum e sistemul, când orice am spus nu a schimbat nimic, când astea sunt vremurile, n-ai ce-i face, când alții tac și bine fac? De sub vălul meu, căci nu l-am dat nici eu deoparte, îmi asum toate aceste gânduri. Doar că tăcerile fac vălul tot mai greu, din mătase transparentă devine brocart opac, apoi tencuială subțire, beton, beton-armat, înfundând orice ecou și anulând orice speranță de a corecta ceva. Fiindcă și o evaluare externă terminată cu laude lasă în urmă niște resentimente.

Evaluarea însăși, privită dincolo de vălurile de care vorbeam, e un concept cu mai multe sensuri, care, poate, ar trebui înlănțuite. Noi evaluăm elevii și chiar unul dintre standardele evaluării instituționale prevede, între altele, planificarea în echipă a activităților de evaluare pentru fiecare colectiv, spre a se evita supraîncărcarea copiilor, dar, evident, și pentru a facilita efectul reglator al evaluării, care să ducă, în fond, spre învățare. E un standard mereu conștientizat? Dincolo de văl, cred că așa se reflectă în hârtii. Sub văl e tăcere. Apoi, elevii ne evaluează pe noi, o fac, în mod real, la fiecare oră. Uneori, o fac și formal, în chestionarul obligatoriu, completat de un procent infim de beneficiari. Au instrumentele analizei sau doar emoțiile, revoltele adolescentine, frustrările sau complicitățile copilărești? Nu știm, pentru că nu vorbim despre asta. Nici cu ei, nici între noi. Părinții ne evaluează prin ecourile copiilor, prin percepții subiective, tăcând la întâlnirile față în față, revoltându-se, poate, în alte contexte, dar ce evaluează și în raport cu ce standarde? Profesorul care predă o disciplină de examen este, evident, mult mai sever cântărit decât unul care nu are această responsabilitate. Și, în cântărirea lui, are mai mare greutate timpul în care pregătește pentru examen decât acela în care pregătește pentru viață. De pildă, un profesor de literatură discută despre cărțile pentru bacalaureat sau despre cărți și asta contează în evaluarea lui ca profesor bun.

În fine, ne evaluează colegii și directorul școlii? De sub văl sau din exteriorul lui, cu prietenie/antipatie sau cu obiectivitate profesională? Și cum? Dacă suntem cuminți și completăm hârtiile la timp, dacă avem rezultate la examene și olimpiade (sunt discipline care nu pot oferi acest reper) în procent mai mare decât avem elevi care se află în regres, dacă suntem disponibili, tăcuți, drăguți, dacă nu deranjăm inutil prin întrebări incomode? La evaluarea anuală a profesorilor din sistem se pare că, din date apărute în spațiul public, 99% dintre profesori au calificativul Foarte bine. E foarte bine. Sub văl se simte căldura comunității. Care e calea de a armoniza acest procent minunat cu alte procente care vorbesc despre performanțele copiilor, despre promovabilitate, despre nivelul de integrare funcțională în societate și care nu sunt la fel de glorioase? După mine, sigur nu salarizarea diferențiată în funcție de un merit pe care nu știm încă bine cum să îl definim.

 Avem nevoie de evaluări? Avem. Dar nu de evaluări formale, care nu schimbă nimic, deși implică energii, speranțe, dorințe de mai bine. Cui servesc ele? Nouă! Nu contabilului, nu evaluatorului extern venit cu inspecția, nu vreunui politician în campanie, ci nouă, pentru a ne defini nivelul de progres în raport cu standardele profesionale, nouă, pentru a face lucrurile mai bine. Nouă, ca să stăm împreună sub vălul necesar al comunității școlare, dar un văl străveziu, răcoritor, de sub care să privim în sus, fără neliniște, către lumea pe care o construim. La orice vârstă!