Ferestrele oarbe și pietrele care le deschid

Nu sunt o iubitoare a televizorului, consider o pierdere de timp mânuirea telecomenzii pentru a circula cu viteză printre canale, mă bucur de câte o emisiune sau de câte un film, dar atât. Îmi amintesc amuzată cuvintele lui Anibalector, personajul din romanul lui Rui Zink, Cititorul din peșteră, și le reamintesc uneori și elevilor mei atunci când se plâng că nu au timp de citit :Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău. Nu să stai ca o rumegătoare să te zgâiești la un perete vorbitor! Totuși, zilele acestea, televizorul a devenit centrul tuturor caselor noastre, fereastra prin care sperăm să privim spre lume.

Rețelele de socializare, pe care am înțeles, de ceva vreme, că trebuie să le valorific, pentru a rămâne în rând cu lumea mea, cu lumea tinerilor, cărora nu le mai pot arăta doar raftul bibliotecii, ci drumul către el, trecând prin realitatea pe care o cunosc și o acceptă, e o altă fereastră, deschisă în aceste momente spre ceea ce se întâmplă pe frontul de lângă noi și spre ceea ce se întâmplă în noi, cu noi. Uneori, această parte a imaginii media e mai zguduitoare decât frontul însuși, prin mistificare, ipocrizie, fals patriotism, lipsă de cultură și de educație.

Dar pe ambele aceste ferestre privesc oameni, mulți dintre ei tineri, oameni simpli, manipulabili, gata să distribuie în avalanșă câte o lozincă golită de sens, câte un citat mobilizator din vreun obscur de care nu au auzit, o imagine decontextualizată, aducătoare de emoticoane cu inimi săltărețe. Poate că cel mai facil lucru la vremurile acestea e să te prefaci că nu observi, să te întorci la ale tale, selectând ceea ce vrei să vezi și să auzi. Nu ne permitem, însă, întotdeauna căile simple, mai ales când avem răspunderea socială a generației de mâine.

Simpla teoretizare nu ajută, asta îmi este limpede deja. Ajută poveștile, mai ales dacă ele sunt puse în relație cu viața, citite cu abilitatea de a le trăi sensurile, strecurate printre reperele cunoscute, ca și cum ar veni din afară, de pe fereastră, nu din raftul opac al bibliotecii. Așa că mă întorc la Cititorul din peșteră. Un monstru care citește îl învață pe un adolescent să fie om. Lecțiile lui de viață sunt livrești, dar modul în care sunt transmise e viu. Una dintre ele este despre ferestrele oarbe care se pot ascunde și în cărți, ca și în știrile de la care am plecat. Mesajul poate fi acela că ține de noi să selectăm, să nu ne lăsăm păcăliți, să deschidem zidurile și să privim dincolo de ele: Să învăţ că o carte e o casă cu multe uşi – uneori atâtea câte pagini avea cartea; alteori, tot atâtea câte rânduri avea. Alteori, nici chiar atât.Unele cărţi erau mai curând ca acele picturi ce imită uşi şi ferestre, iar când ajungi acolo te loveşti cu nasul de un zid.

O altă lecție este despre responsabilitatea celui care citește/vede/aude. El trebuie să devină parte a poveștii, să o filtreze, să o plămădească, să îi dea sens. Să nu se mulțumească a înghiți sensul impus de alții: Povestirile cu adevărat valoroase sunt întotdeauna ca jocurile acelea pentru copii unde trebuie să unim punctele şi ni se cere să completăm noi înşine desenul.

Și multe alte asemenea lecții ne dă Anibalector, pe parcursul unei povești dinamice, cu amestec potrivit de aventură și de emoție. Ultima lecție este, însă, a naratorului, devenit acum scriitor, care trece prin școli (îi vizitează pe elevi în cuștile lor), recunoscând adeseori în bănci câte un Anibalector miniatural sau latent. Și lecția lui este despre adevărul de la care pornește orice poveste despre realitate, fie ea știre, nuvelă, roman, și pe care trebuie să îl recunoaștem, să îl golim de toate savorile de împrumut, să îl acceptăm. Mă simt de atâtea ori ca piatra din supa de piatră… Pentru cine nu cunoaşte legenda, o povestesc, o povestesc imediat, oricum mai ocupă câteva rânduri: a fost odată un călugăr căruia îi era tare foame, dar n-avea nimic de mâncare. Atunci, a luat o piatră de pe jos şi s-a dus din poartă în poartă, cerând cu împrumut o oală, o lingură, şi, luând împrumut, un fir de pătrunjel, o ceapă, un cârnăcior, un cartofior, o frunză de varză… La sfârşit avea o supă nemaipomenită, hipernutritivă, preparată doar pornind de la o piatră. În fine, poveştile sunt mai mult sau mai puţin toate aşa: cu o piatră încep şi la o piatră se vor întoarce. Este deci momentul să aşez o piatră pe subiect.

Urmându-i sfatul, mă întorc la piatra mea și o arunc prin ferestrele oarbe, în speranța de a face loc luminii.

În loc de post-scriptum:

Am încheiat textul, mulțumită de rotunjimea lui, pe care, iată, trebuie să o stric. Am ieșit în curte, unde, un om simplu, harnic, cu mult bun-simț, curăță crengile unor copaci. Îl aud din când în când tușind și mă ofer, prudentă, să îi fac un test Covid. Omul se oprește brusc, mă privește ca pe o creatură din peșteră și spune uimit: