Fericirea normalității

“Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea!”, îi spune Vulpea Micului Prinț, încercând să definească fericirea. Iar fericirea copiilor noștri prinde și ea contur între proiecție și împlinire.

Ce anume îi poate face fericiți, mai ales în cadrul școlii, care le ocupă, la vârsta formării lor, jumătate din viață? Cred, sincer, că sunt două resurse fundamentale ale fericirii lor: recunoașterea și învățarea. Din păcate, e greu să le definim, să le asumăm și să le facem vizibile, într-o școală tot mai instabilă în valorile ei și într-o lume tot mai străină de reperele morale autentice. Și anul acesta școlar, cu începutul lui agitat, îmi pare că va face tot mai dificilă aflarea acestor două surse de fericire, atât de necesare procesului și produsului, demersului nostru zilnic la clasă și copilului pe care îl pregătim pentru viață.

Recunoașterea îi dă copilului legitimitate, identitate în grupul său, stabilitate, încredere în sine. Între disciplinele școlare, între modelele furnizate de școală, între oglindirile lumii exterioare, copilul își caută un loc și, din păcate, privind atent viața școlii, mulți dintre copii nu găsesc acest drum. Când școala  instituțional nu mai convinge deplin, când codul ei moral e spulberat, când lumea năvălește pe ferestrele școlii cu tot ce are ea mai precar, e tot mai dificil să îi motivezi pe copii să creadă în teoria societății pentru valori autentice. În gimnaziu, dintre posibilele căi în care ar putea afla care este potențialul său de dezvoltare, elevul este împins pe două cărări bătătorite, ducând amândouă spre un obiectiv foarte înșelător, Evaluarea Națională: Limba română și Matematica. Înghiontiți de părinții speriați că doar aceste două materii școlare, pe care le reduc la o notă, determină viitorul, bulversați de standardele și practicile didactice foarte diferite ale tuturor profesorilor lor, care îi învață, contra naturii, că unele materii contează și că altele nu, copleșiți de statistici, de ierarhii, de instabilitatea legislativă, cei mai mulți dintre copii nu pot afla ce le place din școala anilor de gimnaziu. Dar află sigur ce nu le place și devin liceeni, convinși că următorul lor obiectiv este Bacalaureatul. Formula e reluată, cu mici nuanțe, și, după încă patru ani, mai bifează, repejor, o facultate, apoi se pierd ușor în întinderea de stepă a vieții.

Mai nou, începând cu anul acesta, copiii primesc burse, într-o formulă inedită, al cărei sens in abstracto încerc să îl înțeleg, dar care, în realitate, aduce nu doar fericire, ci și destulă tristețe. Mă întreb dacă va aduce recunoașterea necesar...30% dintre elevii unui colectiv nu înseamnă, neapărat, procentul celor merituoși, având în vedere că se ajunge, în unele situații, să primească burse în unele clase elevi cu media 7, în vreme ce în alte clase, copii cu 9.49 nu au această șansă. Mai mult, acest procent aplicat unitar, într-un sistem în care nu există criterii unitare de notare, naște mari frustrări. Pe orizontala unui catalog, din păcate, sunt discipline la care toți elevii au media 10, iar departajarea o fac doar câțiva profesori, câteva discipline și tare mă tem că presiunea notei, care exista până de curând, să fie dublată de presiunea bursei, excluzându-se din demers tocmai normalitatea învățării constante. Va fi mai multă învățare în clase, cu ochii la bănetul promis? Mă îndoiesc (mă mai încearcă și neliniștea că, într-o evoluție legislativă atât de imprevizibilă, peste vreo doi ani, după ce vâlva electorală va trece, și povestea aceasta să fie dată uitării, dar e posibil să fie doar gânduri de om care are insomnii)! Competiția onestă, stimulativă, între copii, se va intensifica? Se vor așeza ei, cu măsura dreptății, în treimea câștigătoare, și asta îi va face pe toți mai buni? Timpul o va demonstra. Pentru moment, cei cu media cea mai mare, din fiecare clasă, se văd estompați într-un pluton, iar eforturile lor de a fi cei dintâi rispite în meritocrația de masă.

Sigur, e important și obligatoriu ca fiecare copil să fie răsplătit, susținut, asumat financiar de către stat, iar banii nu pot fi excluși din această ecuație de sprijin. Dar meritul presupune valori, nu procente, criterii, nu liste, performanțe și nu încolonări. Din păcate, cred că recunoașterea și învățarea vor fi proiectate într-un grafic viciat și se vor dilua, ca multe alte valori devenite, conjunctural, interese.

Ce ne spune, de fapt, Vulpea? Să îi învățăm pe copii să fie fericiți dându-le un reper al împlinirii, dar lăsându-i să se bucure de drumul până la el. Și, dincolo de frământările pe care le-a generat prin școli noua metodologie de acordare a burselor, am avut zilele acestea dovada vie a unei asemenea fericiri. La Festivalul „Dealul cu povești” a existat și o competiție a celor mai buni mici scriitori. La final, când s-au distribuit premiile, câștigătoarea premiului I plecase. Nu știam decât cum o cheamă și aveam o fotografie cu ea, scriindu-și compunerea, fără să se lase distrasă de mulțimea din jur. Am făcut o investigație complexă, aproape de detectiv, și am dat de Ecaterina. Pentru ea, bucuria a fost să scrie, să participe la atelierul ei de povești, nici nu și-a pus problema vreunui câștig. L-a primit pentru că a fost prima, iar ceilalți copii au aplaudat-o, în lipsă, chiar dacă nu o cunoșteau. Dar recunoșteau valoarea ei, învățaseră să așeze pe ei înșiși în cercul experienței de cunoaștere și erau fericiți.

Experiența întâlnirii cu acest copil grozav, care a devenit, în consensul tuturor organizatorilor, imaginea festivalului, mi-a arătat că fericirea mai are o sursă: normalitatea. Și în normalitatea vieții, cu experiențe și provocări, cu învățare temeinică și recunoaștere autentică, fericirea nu se lasă așteptată. Chiar dacă normalitatea se ascunde sub diversele măști ale carnavalului în care ne creștem copiii și pare greu de recuperat, merită să o căutăm, fie și într-o școală fără ziduri, de pe vârful unui Deal cu Povești.