Greva de dincolo de grevă

Greva aceasta cred că deja nu mai este a liderilor de sindicate. După mine, ca privitor din exteriorul structurii sindicale, dar cunoscând-o după ce am stat în interiorul ei 32 de ani, încă de la început liderii au proiectat un protest al cărui orizont l-au văzut aproape, într-un context politic pe care au sperat să îl valorifice, cu revendicări amestecate, într-o semitransparență care dă puțin de gândit. De pildă, în prima listă oficială de revendicări, apare un foarte vag punct – Eliminarea anomaliilor existente în salarizarea personalului didactic de conducere, îndrumare și control, trecut ulterior sub tăcere, deși există, cu siguranță, încă, dar nu apare un punct clar și esențial, poate că singurul necesar: Respectarea legii. Din start, prin urmare, nu mi-a fost clar cu cine e lupta. Președintele a ieșit public anunțând că revendicările dascălilor sunt îndreptățite, câțiva parlamentari ai puterii au scris, aproape plângând, despre nedreptatea care li se face dascălilor (de către cine, nu am mai aflat), doamna ministru i-a căinat pe dascăli, s-a arătat o susținătoare a lor, nu îi mai punem la socoteală pe politicienii din opoziție, căci acolo confiscarea politică a oricărui eveniment social este de așteptat. În unele postări, am văzut că ne luptăm cu inspectorii și directorii (deși am văzut și directori asumându-și protestul), în altele că ne luptăm cu părinții, cu elevii chiar, în mod cu totul trist s-au creat tabere care au polarizat tocmai uriașul segment în numele căruia trebuia să se poarte această luptă, adică lumea școlii, de la profesori, elevi, părinți, directori, acea lume de până la rangul numirilor politice al celor care, din prieteni (sfântă ipocrizie!) ai dascălilor s-au transformat foarte repede în disprețuitori ai lor. Cuvântul dascăl, rostogolit prin eterul încărcat de nori al acestor zile mi s-a părut plin de dispreț. Iar disprețul maxim este acela că, fiind la putere, la Neptun sau prin Bali, votând în parlament o Lege a Educației în totală sfidare a unei largi opoziții publice, oamenii politici mimează grija pentru dascăli cu aceeași credibilitate ca cea a motanului care mângâie duios un șoarece înainte să îl înfulece. Ba, mai mult, am simțit că lupta e chiar  cu profesorii, cu aceia care nu ies în stradă ori care nu fac grevă, uitând că cifrele, de pildă pentru județul Iași, arată că în grevă sunt 134 007 mii de membri de sindicat, iar în stradă au fost poate 3000. Nu mai vorbim de greviștii care nu sunt în sindicat și care nu cred că intră în nicio numărătoare (de pildă, deși am depus o cerere de suspendare a contractului de muncă și sunt în grevă cu acte în regulă, nu am fost niciun moment informată/întrebată/valorificată, nici măcar ca număr în raportarea procentului de greviști). Dar nu despre mine e povestea, ci poate despre alții care, nesindicaliști fiind, au aderat la mișcare.

Nu am fost în stradă. Dar am admirat și admir tenacitatea celor care au putut fi, fără să îi judec sau să îi blamez pe ceilalți mulți, care au dus luptele în felul lor, în clasă, alături de copiii pe care nu îi pot transforma nici în dușmani și nici în arme, chiar dacă nu sunt plătiți pentru orele lor. Singurul protest la care am participat a fost la greva din 2000, când, alături de colegii de cancelarie, am pornit spre piața publică, îmbrăcată cu o haină de blană (era ianuarie și frig), cu poșetă, ca o profesoară de modă veche ce sunt, și, acolo, liderul de atunci, care dorea să dau un interviu, mi-a cerut să scot blana, poșeta, mărgelele, ca să par mai autentică pentru revendicările salariale, mai sărmană, mai flămândă, mai credibilă. Vocația mea protestatară a murit atunci, mi-am păstrat fermă poșeta, mărgelele, credința că trebuie să fiu plătită după câtă plusvaloare aduce munca mea societății și nu după cât de săracă sau de flămândă sunt. Ulterior, mult mai târziu, când am înțeles că individul nu înseamnă nimic – și nici principiile lui -, pentru actualii lideri (cel puțin pentru aceia din preajma mea) ai sindicatului și că importantă e doar mulțimea, am decis să părăsesc această structură. Cred în sindicat, cred în importanța mișcării sindicale, dar eu îmi doresc un alt tip de reprezentare. Și reacțiile acestor zile arată că e nevoie de alta.

În cele trei săptămâni de protest (nu două, căci în perioada liberă revolta sinceră a oamenilor nu a luat vacanță, neliniștea, temerile nu au dispărut, ci s-au intensificat), am văzut un fenomen care dă lumină și speranță. Profesori cu voci clare, puternice, oameni de cultură, scriitori, artiști au transmis propriile mesaje, cu un impact copleșitor. Când vezi în stradă profesori-reper, trebuie să știi că în spatele lor sunt elevi și părinți, generații întregi, mii de oameni, care cred și susțin ceea ce PROFESORUL lor spune, pentru că experiența comună de învățare a arătat că omul acela este PROFESOR. Când vezi că profesori-reper scriu cu tristețe despre umilința pe care o resimt, trebuie să știi că în spatele lor sunt alte mii de elevi și de părinți care îi cred, pentru că le-au fost mereu alături, pentru că au fost mereu PROFESORI și pentru că au însemnat ceva în viețile lor. Poate că o primă eroare de strategie a liderilor de sindicat a fost aceasta, că nu au înțeles că trebuie să pună în relație forța celor mulți cu forța celor exemplari. Să valorifice forța oamenilor care au rădăcini atât de temeinice în pământul educației, încât au putut genera păduri de lăstare în jurul lor. A oamenilor care generează admirație, într-un moment în care am văzut (și ne-am înspăimântat) și un val uriaș de desconsiderare. Mi-ar fi plăcut să inițieze un protest al ȘCOLII, aducând împreună, sub revendicări clare, PROFESORII în spatele cărora se află mii de elevi și de părinți gata să îi susțină, OAMENII din școli, cu situațiile lor de viață, de la portari la îngrijitoare, o comunitate uriașă, unită, care să revendice calitate, demnitate, și care să își asume nevoia de fundamentală schimbare. Cum nu au făcut-o ei, a făcut-o realitatea, căci ceea ce se numește public radicalizare este, de fapt, o trecere a mesajelor grevei dinspre vocea sindicală spre vocea profesională a breslei, ceea ce ar putea fi un semnal că reprezentarea sindicală trebuie făcută de cei mai credibili prin calitatea lor profesională. Oricum, într-un asemenea sindicat m-aș reînscrie și eu.

În fine, mesajele din ultimele ore despre plata sau neplata zilelor de grevă ar trebui puse, cu grijă, tot sub semnul demnității și al onestității protestului și îmi pare că, și aici, liderii par a greși. O discuție transparentă și lămuritoare despre lege, despre fondul de grevă, despre pontaje, despre ordonanțele care îi anulează pe profesori, despre incorectitudinea schimbării unei metodologii de examen înaintea examenului, despre contractul colectiv de muncă și despre prioritatea conținuturilor lui (decontările de ochelari, fertilizările in vitro și programele sportive pentru angajați, deși au firescul lor, au părut în context decupaje de comedie), toate acestea mi le-aș dori teme clare pe agenda sindicală a zilei. Între timp, greva e oamenilor care și-o asumă, fiecare în felul său, vorbind public despre adevărurile grele ale unui sistem uriaș și complicat. E și a mea și sper să fie și a elevilor mei, a părinților lor, a celor pe care vreodată i-am convins să creadă că educația schimbă vieți.