În oglinda literaturii, agresivitatea are alt chip

“Brusc, din tufișuri apărură doi băieți. Începură să se bată.[…]La început, băieții se luptară cu bețele pe care se duseseră să le ia din tufișuri. Bețele verzi se ciocniră unul de altul în aer de mai multe ori și curând se rupseră în bucăți. […]Aveau brațele încleștate și se roteau într-una fără ca vreunul dintre ei să îl învingă pe celălalt[…].Kinuthia părea mult mai stăpânit, iar un observator ar fi crezut că el va învinge. Dar se împiedică de o piatră ascuțită și se pomeni întins pe burtă. Kamau se aplecă deasupra lui și îi țintui mâinile după cap.” Scena din romanul lui Ngugi Wa Thiong’O – Râul care ne desparte- definește un conflict care vine din timp și se va transforma, în timp, în ură și durere. Cei doi copii sunt despărțiți de al treilea, Waiyaki, care se dovedește mai puternic, așa cum tatăl său se dovedise mai puternic decât tatăl lui Kamau. Iar lupta pentru autoritate, de o parte și de alta a râului Honia, pe dealurile Kameno și Makuyu, va continua, atrăgând în ea alte dureri fără leac, de la conflictul dintre localnici și omul alb, la lupta dintre tradiție și civilizație, de la educația pentru conservarea ritualurilor (între ele circumcizia băieților și fetelor) la educația pentru valorile creștine, de la iubire la supunere și de la pace la război.

Cartea propune o lectură simplă, dar dincolo de ea generează câteva teme de meditație. Scriitorul însuși are o poveste de viață marcată de violență, a fost încarcerat și a scris primul roman în limba Gikuyu, în temniță, pe hârtie igienică, familia sa a fost hărțuită și agresată, iar povestea cărții evocă rebeliunea Mau Mau din Kenya anilor ’50. Pare departe de noi, în spațiu și în timp, dar e, de fapt, mult mai aproape, dacă alegem din această poveste ceea ce e profund omenesc și tulburător. Iată, de pildă, o scenă în care Waiyaki, educat la școala misionarilor din Siriana, se întoarce pe culmea lui și deschide o școală. Părinții sunt din ce în ce mai entuziasmați să își dea copiii la școală, iar tânărul învățător, privit cu respect, pare tot mai aproape de identificarea cu salvatorul neamului, dintr-o profeție veche. Iar părinții sunt încrezători în educația oferită copiilor lor, pentru că e în acord cu aceea pe care au primit-o și ei și pe care o instaurează în familie: „Părinții se simțeau mândri, foarte mândri, când un fiu venea seara acasă cu chipul brăzdat de lacrimi:

 -Ai luat bătaie? Gata, nu plânge. Ești bărbat, iar el e învățător. Învățătorul ăla e bun. Îi bate tare.”

Câte asemenea scene apar și în literatura europeană clasică? De la Dickens la Gorki, de la Creangă și Caragiale la Eliade sau Preda, în toată literatura canonică relația dintre profesor și elev trece prin modulații cunoscute, de la severitate la agresivitate, de la distanță la dispreț, reflectând, în fond, relațiile dintre părinți și copii sau dintre părinți și profesori, lumea, cum e ea. Sigur, rămân și portretele luminoase, modelatoare, de vocație didactică, din aceeași literatură. Și am putea crede că lucrurile, în timp, s-au oprit la secolul al XIX-lea sau cel mult la prima parte a secolului XX, dacă nu am merge mai departe, la literatura contemporană, care oferă, la rândul ei, într-o nouă perspectivă, complexitatea dramatică a conflictelor pe care școala le amplifică în oglinda ei socială.

De pildă, în volumul Fericire, al lui George C. Dumitru, vom afla povestirea intitulată Cercul vicios. E un cerc în care sunt închiși directorul școlii, care vrea performanță, transparență și absolvenți de succes, de aceea le recomandă profesorilor să nu le treacă elevilor notele mici, să le dea mai multe șanse să le mărească, pentru a-i face fericiți pe părinții lor, profesorul Cătălin Mateiu, responsabil cu disciplina, care a stipulat clar în Regulament că bullyngul e interzis, dar care e acuzat, vai!, de către părinții lui Tudor, închiși în același cerc, că a privit pe camerele din școală la scena în care Tudor îl împinge pe scări pe Robert, violând astfel intimitatea copilului (a lui Tudor, firește!) și este demis. Și în același cerc rămân prizonieri Tudor, care nu se simte cu nimic vinovat, Andrei, care l-a îndemnat pe Tudor, și chiar Robert, care declară că a căzut singur, spre fericirea directorului, care a salvat școala de o asemenea lovitură de imagine.

Sau să poposim, preț de o lectură, la volumul Simonei Goșu, Fragil, la povestirea Negresa, o poveste despre o fetiță de etnie romă, disprețuită, ostracizată, ironizată de copii după modelul profesoarei înseși, pentru că miroase urât, nu știe nimic și e în prag de corigență. Mobilizată de frică, ea reușește să recite Luceafărul, apoi rămâne în umbra propriei vieți, aidoma păpușii negrese din copilăria vocii naratoriale, uitată și, totuși, vie.

Dragă Mirela, din volumul Fără poză de profil, al scriitoarei Anca Vieru, o poveste despre care autoarea mărturisește că s-a scris greu, tocmai pentru că a căutat să lase cititorul atins de emoție (și a reușit, indiscutabil) evocă un abuz din primii ani de școală, provocat de niște copii, după o întâmplare clasică: pedepsirea de către învățătoare a celor de pe lista de obraznici, întocmită de eleva responsabilă cu disciplina, cea agresată ulterior. Apoi romanul Ioanei Nicolaie, Tot înainte, și scena serbării de opt martie, când o fetiță uită poezia, celelalte mame râd, iar învățătoarea, mai întâi furioasă, râde și ea, adaptându-se trist atitudinii părinților:”Tovarășa vine ca o furie, să trecem în formație imediat. Dar de-aici, din față, le vede pe mame, iar rotundul obrajilor i se schimbă și, brusc, ca niciodată, începe să râdă și ea. Înseamnă că nu ne mai bate. Și nici nu ne mai omoară cu note de corigență.”

De ce am evocat toate aceste cărți? (și lista ar putea continua). În primul rând pentru a fi citite pentru viața lor, pentru emoția pe care o transmit, pentru întrebările pe care le ridică, așa cum face orice carte vie și necesară. Pentru că nu putem să ne așezăm pe malul unui râu care ne desparte, profesorii arătând către părinți și părinții aruncând cu pietrele propriilor neputințe în școală. Pentru că literatura arată, așa cum o face întotdeauna, că orice conflict în spațiul școlii are o cheie la profesor. Copiii preiau, imită, experimentează ceea ce văd acasă sau în clasă, iar așezarea lor pe direcția valorilor nu se poate face fără convingerea modelului pe care îl oferim. Părinții practică o profesie grea, pe care o învață din mers, activând, uneori, propriile modele dobândite. Și ei au nevoie de sprijn și, categoric, greșesc, din iubire, e drept, de multe ori, în educația propriilor copii. Dar profesorul e pedagog și dator să pună situațiile în echilibru.

E greu? E foarte greu. Nu cred că există profesor care să nu se fi simțit neputincios, învins, umilit, disprețuit uneori de atitudinea vreunui părinte sau de derapajele vreunui copil. Sau, mai exact, omul din profesor cu siguranță a trăit asemenea stări de dezamăgire, de blazare, de revoltă. Și de neputință. Dar profesorul are la îndemână și povestea, aceea despre alții, în care ne privim mai ușor decât în istoriile noastre și o poate așeza ca pe o oglindă în fața alor lui: elevi și părinți de elevi, o comunitate întreagă. Sau în care se poate privi pe sine. În oglinda literaturii, agresivitatea are chipul pe care îl vedem împreună, pe când, în realitate, ea are doar chipul celui din fața ta.