Înfloriri, risipiri și gânduri despre școală

Azi am văzut un corn înflorit. Primul de anul acesta, la marginea pădurii, un trunchi subțirel năpădit de flori galben-verzui, cu crenguțe firave, ca niște degete ascunse în poală cu sfială. L-am zărit din mersul autobuzului care urca lin panta din dreptul pădurii și l-am ținut în raza privirii până când a dispărut după copacii bătrâni și reci, ca o promisiune de primăvară ștearsă de o zi cu ger.

Mersul cu autobuzul din naveta mea zilnică spre oraș este una din marile povești ale zilei. Ca și întoarcerea spre casă, de cele mai multe ori pe întuneric, în același autobuz care coboară legănat dinspre oraș către satul risipit pe dealuri, în care locuiesc. În ciuda vremurilor în care trăim, autobuzul acesta e o apariție nouă, care a generat o efervescență locală din care s-ar putea naște un roman. Pentru cei care locuiesc în oraș, poate că viața micilor comunități rurale e de neînțeles, dar e vie, se revarsă pe ulițele pietruite sau înglodate, curge pe văile răsucite între dealuri, se aprinde pe rețelele de socializare și se decantează în autobuzul care o leagă de marele oraș în umbra căruia viața aceasta crește. E o viață alertă, uneori zgomotoasă, pătimașă, pe care o observ cu o anume voluptate, pentru că e autentică și nu minte. Realitatea în care trăim e proiectată în acest spațiu și cred că orice reformă cu adevărat reformatoare a educației ar trebui să pornească de aici.

În vreme ce privirea mea se agață de copăcelul auriu, din ce în ce mai mic în liziera pe care o lăsăm în urmă, autobuzul se apropie de oraș. Dealurile domoale, curțile măturate, biserica împrejmuită cu un gard de lemn, copacii tunși proaspăt, aerul reavăn fac loc blocurilor înghesuite lângă șosea, asfaltului cenușiu, mirosului de combustibil ars. Trecem pe lângă niște turnuri albe, străjuite încă de macarale, cu balconașe minuscule de plexiglas, decorate cu iederă de plastic. Lângă mine, două adolescente, eleve de liceu, sporovăiesc necontenit. Las copăcelul în urmă și îmi direcționez atenția spre ele, fără a avea sentimentul că am schimbat cadrul, fiindă sunt și ele doi copăcei sălbatici, înmuguriți într-un loc străin de lumina lor proaspătă, la o graniță de sat și oraș, într-un amestec tulbure de lumi care le vor vedea, fără emoție, prea repedea risipire. Una privește cu nasul lipit de geam întinderea de beton și oftează, mărturisind că visul ei ar fi să trăiască aici. Cealaltă o aduce repede pe pământ: visul e imposibil, cine își permite să stea aici? Are pământ pe deal, de la bunicul, spune cealaltă, trebuie doar să își facă acte pe el, dar ce să faci cu pământul? Povestesc apoi despre școală. Totul e plictisitor, așteaptă să termine. Enumeră orele în care nu vor face nimic. Toate propozițiile încep și sunt ținute în viață cu un vocativ invariabil: „fată!” Eu citesc – de fapt am pierdut deja șirul poveștii din rândurile scrise mărunt, căci viața bate cartea și citesc acum povestea acestor fete necunoscute - iar una dintre ele se însuflețește rapid. „Fată, mai știi, printr-a șasea, ce mă apucase cu cititul, eu, care nu citeam ? Parcă eram apucată?! Am citit toată cartea aia, Jurnalul unui puști, se mira maică-mea!”. Fraza se stinge fără răspuns. „Am și acum acasă niște cărți de dezvoltare personală, trebuie să mă apuc și eu.” Tăcere! Cealaltă, neutră la frământările de lectură ale colegei, rupe conversația cu o altă temă. „Uite, fată, niciun controlor nici azi ! Bine că nu am compostat biletul!”  Privirea mea se ridică fără voie. „Pe de o parte e bine, că îl mai am...pe de o parte nu e bine...”, adaugă intuind, poate, în privirea mea, că ar exista și o altă posibilitate a raportării la sensul unui banal bilet de autobuz. Cuvintele cad moi, fără ecou, autobuzul oprește și fetele coboară, ducându-și crenguțele înmugurite spre școlile lor, în care se vor mai plictisi sau vor mai învăța ceva, visând la ziua când se vor muta din zarea curții lor într-o cutie de zid.

Drumul meu continuă, acum într-o altă legănare, de tramvai, pe fundal de scrâșnete și de conversații telefonice în gura mare ale adulților porniți de dimineață la treburi. Copiii stau cu ochii în ecranele plate ale telefoanelor, privirile nu se ridică nicio clipă, peisajele curg nevăzute dincolo de ferestre, deși câte un zarzăr, păcălit de căldura betoanelor, dă un spectacol înduioșător, în vreme ce alunecăm spre o nouă zi.

După aceste călătorii matinale, mă întreb mereu ce lipsește, oare, școlii noastre, pentru a transforma toate floricelele sălbatice pe care le primește în rod? Discuții, multe dintre ele sterile, pe teme care nu construiesc nimic, generează patimi, înfierbântă orizonturile media pentru o vreme, pentru a se pulveriza, rapid, fără a lăsa urme. Mai nou, Religia și Bacalaureatul. Nu îmi propun să exprim altă opinie decât aceasta: bacalaureatul ar trebui să evalueze tot ceea ce formează profilul absolventului, înainte de a-l declara absolvent. Și, dincolo de cadrul unitar al acestui profil, prin disciplinele asumate ca fundamentale pe parcursul anilor de liceu, ar trebui să existe și marja flexibilă, care să permită evaluarea și la disciplinele opționale, alese tocmai pentru că fiecare tânăr se definește și în felul său. Poate că ar fi soluția de a anula prejudecata că există discipline de mâna întâi și de mâna a doua, poate că disciplinele opționale nu ar mai fi discipline unde e opțional să înveți, poate că responsabilitatea profesorului pentru materia lui, indiferent cum se numește ea, nu ar mai fi doar o declarație. Înainte de a discuta despre Bacalaureat, ca examen de ieșire din sistem așa cum ar trebui să fie, și nu ca examen de intrare în alt sistem, așa cum este acum, ar trebui, poate, să discutăm despre planurile-cadru, despre numărul de ore pe care copilul le petrece în bancă, despre utilitatea fiecăreia dintre aceste ore, despre capacitatea fiecărui profesor de a face ora sa eficientă și de a genera învățare, despre educația morală pe care fiecare disciplină de studiu ar trebui să și-o propună și la care fiecare profesor ar trebui să își raporteze activitatea profesională.  Despre felul în care ar trebui să proiectăm profilul absolventului, nu ca pe un document înmormântat în bibliorafturile cu documente manageriale ale oricărei școli, ci ca pe un copăcel înflorit, capabil să se prindă bine de viață cu rădăcinile lui și să lege rod bun.