Între legal și etic. Pretext cinematografic

În 1994, școala la care lucram s-a înfrățit cu o școală din Chișinău. Am fost desemnată să merg, împreună cu trei elevi, să reprezint instituția la această înfrățire. Nu pentru competența mea în ale înfrățirilor, ci pentru tinerețea mea naivă care nu știa să refuze nimic. Directorul adjunct, un domn foarte calculat și econom, mi-a dat 20 de lei moldovenești, insistând să nu îi risipesc pe nimic și pentru fiece leuț cheltuit să aduc bonuri de decontare. Cu această regulă în minte, am urcat în autobuzul Iași - Chișinău, pentru prima oară aflată în asemenea misiune, mai dezorientată eu decât cei trei elevi, care mai ieșiseră peste graniță, în vreme ce eu nu trăisem asemenea experiență.

La vamă, am fost controlați (noi și bagajele), nu am plătit nimic, am urcat în autobuz și am pornit, bucurându-ne de bolțile înverzite ale unei păduri primăvăratice, prin care ne purta drumul. Deodată, autobuzul a oprit din nou, ușile s-au deschis și a urcat un domn, cu o pușcă uriașă și o bandulieră pe piept, strigând ceva într-o rusă răstită. Fiecare călător a scos câte un leu, depunându-l cuminte în palma întinsă a vămuitorului. Când a ajuns în dreptul meu, am explicat că vreau bon de decontare, că banii sunt ai școlii, că eu însoțesc elevii la o înfrățire. Pe măsură ce explicam în românește, intuiam din mormăiturile rusești că ceva nu e clar. Elevul de lângă mine îmi șoptea printre dinți:”Dați-i, doamna!”, un călător din spate îmi șuiera același lucru în ureche, taxatorul devenea tot mai iritat, până când călătorul șuierător a pus și pentru mine un leu în mâna întinsă, explicând în rusă ceva care pare să-l fi amuzat pe războinic, fără bon de decontare, dar bugetul de călătorie al școlii mele a rămas neatins și eu am fost salvată. Războinicul, despre care crezusem cu toată naivitatea că e un vameș nervos, a coborât mulțumit, autobuzul a pornit la drum, iar eu am aflat, din țipetele ulterioare  tovarășilor de călătorie, că tocmai fuseserăm atacați de rakeți.

Nu știam de existența acestei categorii, a fost prima și ultima mea întâlnire cu ei, dar, văzând, într-un maraton de vacanță, serialul Plaha, mi-am amintit de aventura mea cu final fericit dintr-o vreme pe care am recunoscut-o în povestea de pe ecran. E un film care te înfioară. În primul rând, pentru că îți confirmă o realitate pe care o intuiești, foarte convingător, cu personaje credibile, bine interpretate, o realitate care nu se oprește la granița noastră de est, cu siguranță. În al doilea rând, pentru că filmul demonstrează și demontează scenă cu scenă modul în care o societate se poate confisca, pas cu pas, cu acordul tacit al oamenilor naivi sau lipsiți de curaj. Prin complicitatea tăcerii, a neimplicării, a privirii de pe margine. E un film care merită urmărit, decodat în realitatea pe care o transpune în poveste și folosit drept prilej reflexiv. Căci, până la urmă, ce vinovăție ar trebui să își asume și cei buni, dacă cei răi răzbesc la lumină?

Și pentru mine, filmul acesta a declanșat niște reflecții. M-am întrebat dacă marea corupție nu începe cu mici clipiri din pleoape, dacă sistemele mafiote nu încep, cumva, prin câteva reguli strâmbe, pe care unii le văd, dar aleg să nu le vadă, dacă răul, în esența lui, nu începe, totuși, cu micile fapte, aparent bune, dar lipsite de miez etic. Pentru că între legal și etic se construiesc micile falii care anulează stabilitatea oricărui sistem. M-am întrebat, analizând detalii care mă preocupă, de pildă, în administrația locală, de ce nu există niciun criteriu de competență dovedită prin studii în acceptarea candidaturilor? Orice persoană cu opt clase, de pildă, poate deveni consilier, chiar dacă asta presupune ca apoi să urce pe scenele școlare și să premieze elevii olimpici, ca model de reușită. E perfect legal ca un consilier local de azi să fie, potrivit nivelului de studii, tractorist, de pildă, să se exprimă greu în limba proprie și deloc în alta, să fie analfabet funcțional, să nu poată pricepe și aplica o lege, să nu aibă habar de economie. Dar e și etic? Ține de bine ca un om care nu poate poziționa Europa pe hartă sau în istorie să decidă parcursul european al comunității sale? E corect ca cineva care citește pe silabe câteva rânduri să presupunem că face lectură temeinică și analitică a zecilor sau sutelor de pagini de proiecte de hotărâri, e etic să sperăm ca școlile unei comunități să devină performante sub influența directă a unor oameni care cu greu le-au absolvit? Căci legal, așa cum am spus, este. Este legal ca fiecare cetățean care nu a deschis un studiu doctoral în viața lui să se îndoiască de calitatea unei teze de doctorat de la Sorbona. Dar e moral ? Aceasta e întrebarea.

E absolut legal ca promovarea unor proiecte locale sau regionale să fie făcută, vocal, dar cu mari șchiopătări ortografice, de maseuze, de DJ, de manichiuriste sau de agenți imobiliari. E și etic? Devine credibilă neutralitatea (ca să nu mai vorbim de competență) cuiva care vinde apartamente, când se decide, de pildă, prioritizarea unor investiții în trotuare sau rețele de gaz? Dobândește mai multă credibilitate un raport economic sau educațional al unui ministru, dacă e însoțit de aplauzele entuziaste (eventual și de poză) ale unei specialiste în modelări corporale sau ale unui fotograf de nunți? E pe deplin legal ca un primar, cu studii superioare, să își angajeze un consilier personal cu școală profesională și să îl și plătească bine pentru asta. E și credibil și etic?

Până la urmă, în formarea oamenilor cu implicare civică, politică, administrativă, onestă sau nu, școala mai contează? Revenind la “Plaha”, personajul principal are școală, e preocupat să rămână în lege, modificând-o după voia lui. Dar prima lui organizație și cea mai fidelă dintre toate e făcută din oameni primitivi, din brute manipulabile, care, în timp, vor mai mult. Care contaminează, se insinuează, pătrund din ce în ce mai adânc prin faliile sociale, prin frica, prin detașarea, prin neutralitatea celorlalți. Pare ingrozitor că un om, manipulând, a putut confisca întreaga societate. Dar esențial este că tot un om, o femeie fragilă, care a continuat să nu se teamă, să iubească, să spere, să vadă, a reușit să anihileze răul (în film!). În vreme ce toți ceilalți s-au ascuns, s-au îndoit, au renunțat. Nu pentru că nu au mai crezut în lege, ci pentru că au uitat să creadă în bine.

În fond, revenind la întâlnirea mea cu rakeții de acum 32 de ani, finalul ei fericit a venit din gestul unui om bun, care m-a lăsat să îmi duc până la capăt convingerea etică. La întoarcerea la școală, am predat cei 20 de lei moldovenești, neatinși,  directorului meu adjunct, cu sentimentul că am făcut ceea ce era corect. M-am îngrozit de ceea ce ar fi putut fi, 32 de ani mai târziu, văzând filmul „Plaha”. Și m-am simțit recunoscătoare.