Între pretenții și detenții...

În 1866, se întemeia la Iași Institutul Academic, fondatori fiind Titu Maiorescu, Ion Melik, Neculai Culianu, Petru Poni, Pavel Paicu, Ion Ciurea, D. Quinezu, iar povestea ne-o spune Rudolf Șuțu, în “Iașii de odinioară”. Școală particulară, Institutul Academic funcționează mai întâi într-o casă din strada Haralambie, se mută apoi în strada Muzelor, se contopește în 1879 cu Liceul Nou, formând Institutele Unite și a existat sub această denumire până în 1907. Școala “mergea ca ceasornicul - ne spune Rudolf Șuțu - datorită ascendentului ce știuse a-și câștiga față de elevi cât și față de corpul didactic Ion Melik”, directorul, printr-o perfectă disciplină. În anul școlar 1874-1875, Mihai Eminescu este angajat aici ca profesor de germană, la cursul superior. Eminescu era foarte sever și elevii, simțindu-se nedreptățiți de notele primite, în luna mai demonstrează contra profesorului lor (un tânăr de 25 de ani, să contextualizăm scena), așa că 37 de băieți se încuie în sala de gimnastică și Eminescu găsește sala de clasă goală. La ora 9, după lecția de germană și după sfidarea publică a profesorului Eminescu, băieții revin, la cursuri, unde îi așteaptă directorul Melik, căruia îi spun că nu îl mai vor profesor pe Eminescu. „Va să zică de aici înainte d-voastră vreți să dictați în școală și să impuneți profesorii, după alegerea și aprecierea dumneavoastră! După cum v-ați făcut cheful de a nu asista ora întâia la germană, tot astfel să mi-l faceți și pe al meu, de a nu vă coborî la dejun în refectoriu”, a răspuns Melik. La dejun, băieții vin, ignorând decizia, găsesc farfuriile întoarse, se revoltă, smulg tăvile cu mâncare din mâinile feciorilor, directorul Melik revine între ei, dispune încetarea cursurilor secției, Consiliul Profesoral îl exmatriculează pe V. Dimitriu, șeful clasei, devenit mai apoi profesor universitar la Cluj. Eminescu s-a retras din profesorat, dar toți au regretat, mai târziu, acest moment de revoltă adolescentină, ne spune, în final, autorul.

Povestea poate fi citită cum poftim. Ne propune o mulțime de sensuri, dar ceea ce rămâne esențial din ea este eterna revoltă a adolescenților, cu nimic diferită atunci de acum. Vocația pedagogică nu e direct proporțională cu nivelul de competență, autoritatea e un reper fără de care școala nu funcționează, fie că această autoritate e asociată regulii, pedepsei, normelor de nezdruncinat, fie comunicării, dialogului constructiv, parteneriatului reciproc asumat. În orice situație, autoritatea are fundament moral. Iar, dincolo de această întâmplare, Eminescu ne dă încă mari lecții.

O altă poveste, din zilele noastre. Niște copii fac într-o școală ceva ce nu se face. Un profesor îi vede, îi oprește și le cere să se identifice. Copiii refuză, dar cer ei profesorului, pe tonul pe care îl aveau și elevii lui Eminescu în refectoriu, răsturnând farfurii, să se legitimeze el, pentru că, deși e profesorul școlii, nu predă la clasa lor. Profesorul cere sprijin de la director, dar directorul refuză, solicitând profesorului să îi identifice el pe rebeli, să îi denunțe dirigintelui și să se socotească între ei. Profesorul revine la copii, dar scena e lesne de imaginat, căci nu îi găsește nici mai toleranți, nici mai cuminți, ci, dimpotrivă, în extazul unui mic triumf, căci profesorul care a anunțat că merge după director a revenit singur și, implicit, vulnerabil. Noroc că în zilele noastre există proceduri (una chiar vizând asemenea cazuri, de câteva zeci de pagini, se sparie gândul înainte de a o citi), comisii (una chiar având în grijă aplicarea, cu noi etape birocratice, a amintitei proceduri), așa că profesorul cere aplicarea normelor. Începe un lung șir de analize și de răsturnări de situație, se dezvăluie stări conflictuale, se citesc articole de lege, se descoperă tabere aflate în contradicție, pauzele sunt confiscate pentru discuții procedurale, nimeni nu e sancționat, vinovățiile rămân neclare, părțile beligerante (ale unui război iluzoriu) se privesc cu ostilitate, nimic nu e corectat. Ceea ce în 1875 s-a rezolvat într-un ceas, în vremea noastră poate dura sine die. Sigur, e o poveste posibilă, orice asemănare cu realitatea fiind absolut întâmplătoare.

Într-un secol și jumătate de la povestea profesoratului lui Eminescu, școala și copiii s-au schimbat. Dar principiile educației au rămas aceleași și ele presupun reguli, norme, condiții clare, asumate deopotrivă de către elevi și de către profesori, pentru că sunt purtătoare de sensuri. Validându-le, directorul este factorul autorității, reperul incontestabil al tradiției școlare și, deopotrivă, agentul schimbării, un punct în care se întâlnesc valorile, idealurile și proiecțiile educaționale care fac din oamenii unei școli o comunitate. Pentru că, iată, comunitatea școlară este pusă în fața unui nou proiect legislativ, iar una dintre noutăți este intenția de a se introduce în școli o cameră de detenție pentru elevii indisciplinați, preluată din modelul altor sisteme unde funcționează de mult timp.

Trecând peste dificultățile de spațiu, de timp, de gestionare de sarcini, care ar face aproape imposibilă o asemenea decizie în multe dintre școlile noastre, o cameră de detenție, în cazul în care va exista, ar trebui să fie, de fapt, o delimitare simbolică a unui loc de meditație, o decupare din cadrul larg al spațiului școlar a unui teritoriu care să însemne ruperea de ceilalți pentru a analiza un fapt, un moment, o situație. Nu știm dacă va avea pereți sau gratii, care vor fi procedurile de delimitare, cum va funcționa și cu ce impact, dar putem să presupunem că nu poate exista decât împreună cu o autoritate de netăgăduit. Că va reprezenta un spațiu de regăsire a Binelui și nu o expresie a puterii, că în interiorul ei copiii vor fi învăluiți în lumina înțelegerii și a vindecării, nu în întunericul deciziei discreționare. Cunosc din experiență directă situația unui elev britanic de la o școală foarte bună, care a fost reținut la camera de detenție pentru că a venit la școală în pantofi sport și nu în pantofii negri de uniformă (dimineața, la plecarea spre școală i s-a rupt un șiret). Mama și-a luat zi liberă pentru a merge la școală, chemată de director, penitența s-a executat până la ultimul minut, fără resentimente, familia a asigurat de atunci stoc permanent de șireturi, pe toată durata școlarității, iar copilul, adult acum, povestește întâmplarea cu sentimentul că i-a folosit, că a învățat din ea și că un cod care face tradiția unei instituții e mai mult decât o circumstanță, fie ea și nefericită.

Ar putea exista la noi o cameră de detenție, câtă vreme nu există cadrul recognoscibil al autorității în școală? Ar funcționa ea pentru copiii (nu generalizăm, unii dintre ei) care nu vin de acasă cu nicio regulă și care au în spate părinți gata să îi ajute să încalce toate regulile care i-ar face nefericiți?Ar funcționa cu profesori care nu cred în reguli? Cu directori care se tem să aplice regulile, pentru că ei înșiși sunt vulnerabili?  Ce sens punem noi în ea? Al recuperării sau al segregării, al sprijinului sau al anatemizării? Mentalul nostru colectiv a redefinit suficient școala ca pe un spațiu al valorilor, încât să își permită să rupă din ea un colț pentru cei care le încalcă? Știm noi, în școlile noastre, câți copii își duc cu ei, zilnic, propriile camere de detenție?

Avem nevoie de disciplină, e foarte limpede,  și e greu de recuperat. De la directoratul ferm al lui Melik și până la unele întâmplări manageriale de azi e o cale lungă. Dar orice instrument pedagogic de recuperare a binelui, fie și prin pedeapsă, trebuie să aibă în spate integritate, nu compromis, autoritate, nu forță politică, fond și nu doar formă. Între pretenția sistemului de a recupera propriul sens și detenția goală de sensuri e o prăpastie în care trebuie să avem curaj să privim.