Între zbateri și dezbateri

A treia mare dezbatere pe marginea noilor proiecte de planuri-cadru a avut loc ieri la Iași. Plină Aula „Mihai Eminescu” a Universității ieșene. Nu știu câtă putere de convingere a organizatorilor sau cât interes personal a stat în spatele mulțimii adunate sub cupola sălii, dar nu au lipsit oficialitățile locale, sindicatele, părinții, elevii, directorii, adică, așa cum ne place să spunem, toți actorii marii scene care este educația. Poate că vom ajunge, cândva, să limităm dezbaterile profesionale doar la profesioniști (și în sală erau voci care meritau ascultate), dar, până atunci, formatul numit dezbatere nu a fost altceva decât am așteptat, adică un cadru de transmitere de puncte de vedere, în ritm accelerat, pe care să le preia sau cărora să le răspundă, în același ritm, reprezentanții ministerului. De aceea, nu împărtășesc dezamăgirea celor care s-au așteptat la o dezbatere autentică. Nu am crezut că va fi și chiar nu e posibilă, să fim onești, cu câteva sute de oameni, din trei județe, din școli foarte diferite, cu părinți, elevi și sindicate deopotrivă, toți având perspective diferite asupra documentului pus în analiză. Evident, neașteptată și inacceptabilă reducerea la zero a intervențiilor din public, dar, după aproape patru ore de stat pe scaun, toți cei interesați, poate, a vorbi, s-au ridicat, mi s-a părut mie, cu bucurie.

            Totuși, am apreciat faptul că, în aceste condiții, colegii au exprimat opinii, că au primit răspunsuri, că a fost un dialog și, oricât de mult aș supăra colegii care au așteptarea ca la o dezbatere de felul acesta să tragem bine ministerul de urechi, trebuie să recunosc abilitatea, disponibilitatea, deschiderea spre dialog a reprezentanților lui. M-am aflat pe lista vorbitorilor, spre final, când timpul intervenției s-a redus drastic, ca membru (vechi) al Consiliului Consultativ al disciplinei. Am fost onorată și apăsată, în același timp, de răspunderea ce mi s-a dat, pentru că, în mod evident, nu pot împăca întotdeauna opinia mea cu opiniile colegilor mei, pentru că avem – și așa e firesc - perspective și abordări diferite asupra unor aspecte. Dar de aceea există dialog profesional. Nu am avut vreme să transmit mai nimic, am ascultat punctele de vedere, mi-am tot adaptat în gând intervenția, pentru a nu repeta idei deja comunicate (precum nevoia celor trei ore la profilul real, exprimată și argumentată anterior), de aceea transmit acum tot ceea ce aș fi rostit (și am transmis și voi mai transmite, până la finalul etapei de dezbatere publică spre decidenți).

Plecând de la ideea că valoarea unei școli se reflectă în valorile comunității din jurul ei, m-am întrebat ce am defini noi drept școală mai bună? Scoală cu mai mulți olimpici, școală cu profesori cunoscuți, școală cu dotări moderne, școală cu note mari la examene? Din păcate, dar cu onestitate, nu știu de câte ori ne gândim la școala cu mai multă  învățare dovedită pentru fiecare elev al său. În acest sens, planurile-cadru oferă școlilor oportunitatea de a deveni mai bune, mai eficiente pentru comunitatea care trăiește în jurul lor, le permit să își personalizeze oferta curriculară, să răspundă mai bine nevoilor beneficiarilor direcți, să își consolideze și să își perfecționeze comunitatea didactică ? Eu cred că da și aceasta este partea pe care aș fi vrut-o mai bine lămurită, printr-o lectură explicativă a planurilor-cadru, pe baza unor sinteze comparative, între ce avem, ce propunem și ce putem avea, în acord cu Legea Învățământului Preuniversitar. Pentru că un profesor, înainte de a genera învățare, trebuie să învețe el însuși.

Da, planurile-cadru oferă, principial, oportunitatea școlilor de a deveni mai bune. Oferă, în schimb, și garanția că se va întâmpla așa? Categoric nu! Discipline opționale există și acum. Procesul ofertării lor este inconsistent. Abilitarea profesorilor ca dezvoltatori de curriculum e foarte subțire. Opționalele propuse sunt avizate formal, nu există suport de curs consistent pentru multe dintre ele, elevii primesc de regulă, media 10, la aceste discipline, sunt evaluate puțin spre deloc, le dăm titluri tentante, le numim integrate, dar facem, de fapt, o oră în plus de română, la clasa a VIII-a, de pildă, unde copiii au nevoie de o oră de aprofundare pentru recapitularea celor 3 ani anteriori, dar actualul plan – cadru, interpretat fără inflexibil,  ne permite doar opționale integrate.  Oferta națională de discipline opționale nu impune un profil al celui care le predă. Nu ar trebui să ne temem doar de pseudoștiință, ci și de pseudocompetență. S-a pus mereu în discuție teama că elevii vor alege doar ceea ce e ușor și inconsistent din această ofertă. Nu pot să nu mă întreb cine le va (mai) oferta ceva ușor și inconsistent, dacă vrem schimbare în bine? În realitate, acum opționalele sunt ore devalorizate, fără învățare autentică, elevii le simt lipsite de eficiență, părinții le asociază notelor maxime, profesorii le gândesc doar din perspectiva completării normei, numărul lor în ofertă este tot mai mic, încât aproape că nu mai presupun alegere, ci acceptare forțată. Dacă ne gândim la entuziasmul anilor 2000 și la condiția actuală a opționalelor, nu putem să nu ne temem de viitor, știind ce ușor alunecă orice intenție lăudabilă în eșec și cât de sigur  putem demola structura unor construcții educaționale, chiar atunci când pretindem că, de fapt, le înălțăm.

Vor avea alt destin orele de CDEOȘ? Fără câteva intervenții fundamentale, nu. E necesar ca procesul de ofertare să includă și o validare a calității de dezvoltator de curriculum pentru cei care le propun și o abilitare  curriculară a celor care le implementează. E nevoie, deci de formări autentice ale oamenilor din sistem și pe această componentă. E necesar ca bugetul școlii să permită libertatea implementării eficiente a acestor discipline, căci știm că acum ne facem clase de intensiv, dar nu lucrăm pe grupe, deoarece bugetul nu permite. Ne facem clase de bilingv, dar nu avem resursele de a forma profesorii care vor preda disciplinele nonlingvistice. Nu avem spații pentru lucrul pe grupe și  nu putem plăti un profesor pentru a lucra cu o jumătate de clasă la o disciplină opțională, nu avem metodologii clare pentru a angaja specialiști cu contracte de o oră pe săptămână, nu avem proceduri simple pentru a putea desfășura orele în alte spații, din afara școlii. Școala mea, cu 1000 de elevi, nu are sală de sport, și, deși elevii doresc ore de joc sportiv, ele nu pot fi ofertate. Ar trebui, prin urmare, ca oferta școlii să includă și spații de desfășurare, și un buget adecvat, și resurse umane validate, iar  pentru asta directorii trebuie să dispună de curaj, dar și de suport legislativ și logistic. Nevoia unei discipline, oricare ar fi ea,  trebuie decisă de practica școlii, nu de privirea de la tribuna Parlamentului.

 În fine, un ultim aspect. Acum, colegii nu sunt motivați să propună opționale, pentru că, dacă ele le depășesc norma didactică, sunt vacantate. Două consecințe decurg de aici. Ora de opțional este ținută nu de cel care i-a convins pe elevi de importanța alegerii, ci de un profesor care s-a trezit cu opționalul în normă fără a avea un cuvânt de spus. Fiind vacantate opționalele, orele au viabilitate doar de un an, cu efectele acestei condiții în politica de mobilitate, spre dezavantajul tinerilor colegi. O soluție ar fi ca oferta de opționale a școlii să fie exceptată de la vacantare, pentru că asta ar da profesorilor posibilitatea perfecționării opționalelor proprii, elevii ar avea garanția că li se livrează ce au ales, la standardul așteptat de calitate, tinerii profesori nu se vor trezi cu opționale despre care nu știu nimic, iar școala își personalizează oferta cu o resursă umană antrenată și validată. Iar această ofertă de CDEOȘ ar putea personaliza școlile, ar putea face diferența benefică dintre ele, ar putea răspunde nevoilor reale ale elevilor, ar putea determina creșterea unui colectiv didactic. Dacă statul nostru și noi o vom lua în serios.

În final, teama mea de aceste planuri-cadru e mult mai mică decât groaza că până acum nu le-am avut. Să nu uităm nici că legea prevede, la articolul 86, posibilitatea revizuirii lor periodice, dar nici că ultima dată acest lucru s-a întâmplat acum multă, prea multă vreme. Apreciez deschiderea, dezbaterea, flexibilitatea dialogului, sper ca dincolo de planurile-cadru să conteze oamenii care le vor implementa și sper ca, la rândul lor,  acești oameni să înțeleagă importanța momentului, nevoia unei schimbări de paradigmă și mai ales nevoia de onestitate, poate chiar de dureroasă onestitate.