Lecții bordeleze – cele trei Grații și libertățile lor

Un grup (din întâmplare) exclusiv feminin, alcătuit din opt eleve și trei profesoare, pornit într-o călătorie de învățare, ca în toate proiectele Erasmus, desenează spațiul meu afectiv pentru această săptămână. După o trecere pe cerul Parisului, fascinați de luminile orașului, am aterizat la Bordeaux, în sudul Franței, pe malul fluviului Garonne, în prefectura Gironde. Ne întâmpină, aproape de miezul nopții, un oraș încă viu, cald, armonie stranie între străduțe medievale, bolți gotice, porți de piatră și clădiri moderne, de sticlă și metal, bulevarde largi, repere ale unei istorii seculare care și-a găsit drumul către prezent.

După o noapte scurtă, dimineața ne dezvăluie un oraș provocator, strâns ca o semilună în jurul fluviului, pe care pornim să îl descoperim la pas. Place de la Bourse și Mirror d’Eau, o amenajare artistică în aer liber creată în anul 2006 ca rezultat al unei colaborari între producatorul de fântâni Jean-Max Llorca și arhitectul peisagist Michel Corajoud, marchează primul popas răcoritor. Apoi Biserica Saint Michel, una dintre cele mai frumoase biserici bordeleze, construită în secolul al XVI-lea, în stil gotic, ne oferă prilej de popas și de reculegere.

Pont de Pierre (Podul de piatră), primul pod care a traversat fluviul Garonne, se încadreaza perfect printre imaginile clădirilor elegante ale orasului. Constructia podului a început în anul 1817, fiind proiectat de inginerul Claude Descamps și finalizat în anul 1821, după lucrări de construcție continue. Podul se întinde peste fluviul Garonne și cuprinde 17 arcade grațioase, sustinute de stâlpi, conceputi în așa fel încât să reziste curenților puternici. Imortalizăm trecerea noastră aici printr-o fotografie, păstrând în amintire imaginea mai puțin vizibilă a podurilor culturale care ne leagă unii de alții, într-o Europă deschisă.

Cea mai sugestivă imagine rămâne, însă, Fântâna celor trei haruri sau Fântâna celor trei grații, sub care am poposit și noi, grații moldave, meditând o clipă la șansa care ni s-a dat.  Monumentul de fier le întruchipează pe Aglaé, Euphrosyne și Thalie, fiice ale lui Zeus și ale  oceanidei Eurynomé, reprezentând bucuria, frumusețea și abundența. Modelul lor e oferit de trei mari personalități feminine ale istoriei, împărăteasa Eugenie, regina Isabella a Spaniei și regina Victoria a Angliei, ceea ce ne arată, o dată în plus, că harurile, având rădăcina etimologică în verbul grec a te bucura, sunt asociate femeii, sinteză de antinomii, reper angelic şi, deopotrivă, demonic, creaţie de „joc secund, mai pur”, a divinităţii şi generatoare de viaţă şi de moarte, mister şi dezvăluire, zenit şi nadir al cunoaşterii şi al trăirii.

Cele opt tinere pe care le însoțim esențializează libertatea, cucerită în secole, a femeii de a cunoaște, iar bucuria lor sinceră îmi amintește de cuvintele lui Gabriel Liiceanu, în Uşa interzisă: Femeia este fanta care se deschide în zona vizibilului pentru a lăsa extra-ordinarul să pătrundă în lume. Cu bucuria Grațiilor vii, angajate în acest periplu bordelez, și postura triumfală a Grațiilor reci de pe soclul de marmură, monumentul din Place de la Bourse ne surprinde prin feminitate, ca ansamblu de trăsături care constituie specificul caracterului feminin. Asumându-şi feminitatea sau anulând-o, în dorinţa de a se defini nu doar în sensul alterităţii faţă de bărbat, ci şi în acela al unei individualităţi explicite, femeia şi-a modelat, în timp, imaginea sau a lăsat societatea să o modeleze, uneori între repere antagonice, de la femeia orgolioasă a frescelor egiptene la ipostaza supusă a iconografiei Evului Mediu, de la figura rubensiană a veacului al XVII-lea la silueta evanescentă a podiumului contemporan. Simone de Beauvoir afirma: Nu te naşti, ci devii femeie. Niciun destin biologic, psihic, economic nu defineşte înfăţişarea pe care şi-o asumă în mijlocul societăţii femela speciei umane. Împărăteasa Eugenie, soția lui Napoleon al III-lea, regina Isabella a II-a și regina Victoria au trăit mult și au dominat secolele lor. Imortalizate în fierul monumentului, ne reamintesc mereu că bucuria, frumusețea și abundența devin haruri dacă știm să le valorificăm. Și, ca să le valorificăm, e important să avem în minte exemplaritatea unor modele. Căci o perspectivă istorică asupra imaginii femeii reflectate în mentalul comunitar indică o serie de discriminări, de-a lungul epocilor istorice. Filosofia antică vede personalitatea masculină ca normă intelectuală, iar corporalitatea bărbătească drept simbol şi apanaj al puterii, ceea ce a favorizat o dihotomie cu puternice rădăcini ontologice. Atributele feminităţii sunt considerate slăbiciuni, iar femeile erau în mod obişnuit considerate inferioare, mitologia greacă, prin mitul Pandorei, dând de înţeles că femeia este sursa tuturor relelor omenirii. Există un principiu bun, creator al ordinii, al luminii şi al bărbatului, şi un principiu rău, creator al haosului, al tenebrelor şi al femeii, credea Pitagora.Perspectiva dogmatică adânceşte degradarea imaginii feminine sub spectrul păcatului, fenomenul vrăjitoriei fiind una dintre cele mai violente agresiuni asupra femeii, care a trăit în tenebrosul Ev Mediu un adevărat martiriu.

Imaginea ei e dominată, în istorie, de prejudecăţi, iar drumul femeii în viață e jalonat de repere prestabilite: căsătoria şi plecarea în casa soţului sau dezrădăcinarea, subordonarea ierarhică a soţiei în cadrul clanului şi al familiei, ostracizarea în bucătărie şi în camera copiilor, imposibilitatea de a-şi alege singură partenerul (ea este obiect al privirii şi are numai o funcţie statică), dar şi izgonirea, văduvia şi singurătatea sau abandonarea ori neglijarea femeii în cazul în care aceasta este bătrână şi bolnavă. În opinia lui Alexandru Paleologu (Bunul-simţ ca paradox), esenţa femeii e aşteptarea - vălul Penelopei. Femeile îşi aşteaptă bărbaţii de la vânătoare, de la război, de la câmp, de la birou, de la cârciumă, apoi urmează aşteptarea absolută, văduvia, o ipostază clasică şi canonică a feminităţii, într-un stadiu ultim şi suprem. O lecție pe care fiecare femeie trebuie să o cunoască, pentru a-și prețui libertatea.

Totuși, sub protecția răcoritoare a Grațiilor, o trinitate a feminității, grupul nostru (întâmplător) exclusiv feminin își cântărește recunoscător șansa. Șansa de a călători, de a învăța, de a cunoaște, de a înțelege, de a fi liber.

De a înțelege că ceea ce pune într-o dreaptă cumpănă soarta femeii este arta, care, ca oglindă răsturnată a realităţii, a reflectat eternul feminine, în toată complexitatea lui, dincolo de constrângeri şi de norme. Și șansa de a ști că cei mai orgolioşi  judecători ai slăbiciunii feminine în plan ontologic sau antropologic, bărbaţii, nu au încetat a recunoaşte femeia ca alteritate pozitivă, uneori ca muză sau ideal, atunci când au îmbrăcat mantia sinceră a artistului.