Miezul veșniciei e un dar pe care ni-l facem unii altora

Am crescut cu miezul versurilor lui Lucian Blaga, din Sufletul satului: ”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./Aici orice gând e mai încet/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, /ci adânc în pământ undeva”. Și miezul acesta s-a rotunjit cu imaginea satului copilăriei mele.

Ziua satului în care am crescut se numea Ziua minerului și se sărbătorea la început de august pe pășunea de lângă biserică. Satul bucovinean se aduna, în straie de sărbătoare, iar minerii care ieșeau din măruntaiele pământului redeveneau, după un botez ritualic în apa limpede de izvor, gospodarii satului, în cămășile alese cu pui și bundițele tivite cu blană de dihor. Toată suflarea se aduna la poalele dealului, sub privegherea bisericii albe, oamenii dansau, cântau, mâncau împreună, cumpărau una-alta de la negustorii ambulanți, adunați la sărbătoare, și se simțeau ai locului și împreună. În amintirea mea nu au rămas discursuri (dacă or fi fost), nici tabere ale unuia sau altuia dintre mai-marii clipei, a rămas doar impresia de armonie, de coeziune, de apartenență, deși era un sat în care vecinii se mai certau, se purtau, din când în când, unii pe alții prin judecăți, aveau de dus conflicte ale vreunui neam, lăsate moștenire copiilor, ca în toate satele de pe pământ.

Am rămas cu nostalgia acelei emoții, de aceea, locuind într-un sat din marginea orașului, caut ceea ce e încă limpede, curat, onest și, deși nu e ușor de găsit, am speranța că valorile încă pot fi recuperate, chiar dacă sunt amenințate din toate părțile de ceața vremurilor de azi. Satul meu este, ca toate locurile care se dezvoltă în umbra metropolelor, o lume hibridă, cu oameni născuți aici și care simt că universul pe care îl știau li se tulbură,  cu oameni, ca mine, care, deși veniți de aiurea, cred că aici e acasă și vor să vibreze în ritmul locului, dar și cu oameni care sunt mai degrabă legați de oraș și care au redus lumea satului la curtea proprie, eventual la armonia cu doi-trei vecini. Spre deosebire de satul copilăriei mele, în care orice noutate se analiza pe toate fețele la poartă, însoțită de o secărică și de o pampușcă, de către vecini care se priveau în ochi, în satul meu de azi veștile circulă pe rețele de socializare, rotogolite uneori de oameni care nu se cunosc unii cu alții, la umbra păguboasă a anonimatului, adeseori răstălmăcite, strâmbe, părtinitoare. Și totuși, chiar în această dinamică digitală, căreia omenescul și firescul îi fac față cu greu, și în satul meu de azi există speranță, pentru că oamenii cred în bine și îl caută.

Sâmbătă va fi ziua comunei noastre și un moment important al manifestării se va construi tocmai pe această căutare a lucrurilor care ne leagă. Cei care vor urca pe scenă vor fi copii ai comunei, din ansambluri muzicale și de dansuri coordonate de oameni care dăruiesc entuziasm comunității, vor fi vecini ai noștri talentați, artiști consacrați, care împart cu noi darul lor unic, iar cei care sprijină organizarea vin dintre localnici, investind timp și energie pentru comunitatea lor. Cel mai important și valoros mesaj va fi, însă, transmis, nu de oameni, ci de obiecte-simbol. Printr-un proiect de identificare și de recuperare a comorilor folclorice ale locului, s-a descoperit, în lada de zestre a uneia dintre doamnele comunei, un costum popular vechi de mai bine de 70 de ani. Printr-o subscripție publică, s-a reușit replicarea acestui costum pentru copiii dansatori din ansamblul nostru folcloric, iar sâmbătă copiii vor dansa, purtând cu mândrie acest costum, legătura lor cu locul și cu trecutul. Mai mult, douăsprezece melodii recuperate dintr-un caiet al unui localnic învățător, consemnate acum jumătate de veac, vor fi readuse la viață de mari artiști, membri ai comunității noastre, care vor face să se audă din nou horele ce răsunau odinioară pe văile satului. Și, ca la orice sărbătoare comunitară, cuplurile care aniversează 50 de ani de căsnicie vor primi recunoaștere publică, dând, în schimb, un model de echilibru și de armonie. Adică, o sărbătoare a spiritului satului, cu tot ce are el mai bun.

Sunt convinsă că vor fi și niște discursuri, că unii se vor bucura, iar alții nu vor găsi încă timp, că vor fi și entuziaști și critici, dar toate acestea nu cred că vor trece dincolo de pelicula subțire a clipei. Cum nu vor rămâne, sunt convinsă, nici vorbele goale, nici promisiunile, indiferent cine le va face, nici aroma tradițională (firească și ea) a fumului de grătar, care va scălda pentru o zi valea satului. Toate fac parte din viață și din clipă. Ce va rămâne, în timp, va fi emoția. Și din această emoție, copiii satului, când vor crește, vor alcătui sentimentul lor de oameni ai locului, din această emoție bătrânii vor închega semnul respectului, pe care, poate, nu îl văd zilnic printre semenii lor, în această emoție ne vom înveli noi, cei veniți aici, spațiul numit acasă.

 Gândul meu de azi a fost acela de a mulțumi, în avans, tuturor celor care îmi vor dărui sâmbătă șansa de a înscrie în șirul amintirilor mele luminoase chipul altui sat, despre care pot spune că este și al meu. Atât de necesar reper, căci veșnicia doar la sat poate avea miez și ne poate închide și pe noi, efemeride, în încleștarea ei străvezie de chihlimbar.