Nevoirile unor slujnicari

Existența (virtuală) în comunitățile de rețea socială are și neajunsurile ei, pentru că sunt momente în care, oricât de bine te-ai zăvorî în spatele unor ziduri protectoare, zvonurile și gălăgiile lumii te găsesc și te acoperă cu zumzetul lor. Și ce altă perioadă mai fertilă pentru însuflețirile de rețea decât în preajma zilelor de omagiere a unor personalități sau evenimente?De pildă, 15 ianuarie. Slăvit, citat cu litere ronde, încercuite de trandafiri cu sclipici, etichetat în felurite și zornăitoare clișee, sărmanul Eminescu e scos de la naftalina imposturii și expus la ferestrele dinspre stradă ale celor care găsesc în renumele lui doar anualul prilej de a se afișa cultural, cu măștile potrivite unui carnaval al zicerilor de duh. Și nu vorbim de intervențiile firești, ale cititorilor lui Eminescu, aceia care au datoria de a menține treaz spiritul său și o fac cu onestitate intelectuală, ci de întâmplătoarele ieșiri din teme de cancan sau de bătălie politică ale străinilor de sensul paginilor poetului, care confiscă, pentru o zi, imaginea sa, pentru a se deghiza sub autoritatea ei.

Am putea zice că e o modă nouă, dacă nu am avea în memorie câteva repere literare care arată că moftul citatelor și al chemărilor de spirite nu e de acum, ci are ceva vechime. Bunăoară, în Scrisori către Vasile Alecsandri, Ion Ghica arăta cu degetul, ca un pedagog ce era, către aceia care, așezându-se în centrul cunoașterii proprii, se credeau unica măsură a lumii: Acum lumea s-a subțiat, fiecare vorbește și scrie limba sa proprie și știe că suntem strănepoți ai lui Traian. Dar mulți cred că de la venirea acestui împărat în țară până la sosirea lor în viață, nu s-a mai petrecut nimica pe pământul românesc, mărturisea el cu amărăciune. Cam în aceeași vreme, în nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala, Nicolae Filimon clasifica noua tipologie a slujnicarului, “ortaua poeților“ fiind mai cu seamă lesne de recunoscut: Slujnicarii sunt de mai multe categorii sau tagme. Când face parte din ortaua poeților, atunci cată să fugi cât vei putea de dânsul sau să te rogi lui Dumnezeu ca să-ți dea răbdarea lui Iov din Biblie, căci altfel nu vei putea să suferi scălămbăturile și declamările lui, fără să te apuce nevrele de râs. Nu apucă să-ți zică bună ziua și te înăbușaște cu citațiuni din Milton, lord Byron, Victor Hugo și alți mai mulți poeți păgâni și creștini; iar dupe aceea începe a-ți înțepa urechile și a te face să-ți pierzi logica și bunul simț. Ortaua poeților de odinioară și-a descoperit astăzi talentul politic și nu precupețește niciun efort, nu ratează niciun prilej, fără a apela la “citațiunile” definitorii tagmei, amestecând vorbe de duh din Socrate și Einstein, cuvintele pilduitoare ale Maicii Tereza sau ale lui Nelson Mandela, citate inspiraționale din clasici în viață, toate cu subînțelesul că au fost anume scrise pentru a fi rostite/postate/distribuite de eminentul cuvântător contemporan. Unele se mai poticnesc în câte o cratimă, dar ce e o cratimă în calea unui slujnicar al vremurilor noastre și a nevoirilor lui de a se arăta cum nu este?

Sigur că, până la urmă, în spațiul public fiecare este liber a rosti ce și cum crede, tot așa cum și a citi și aprecia ce îți place nu e cu nimic interzis. E necesară, însă, o normă morală a acestei comunicări? Și dacă este (căci am spera să fie), are școala vreo responsabilitate în stabilirea ei? Ne răspunde, din negura trecutului, Ion Ghica, radiografiind vremea lui și lăsându-ne să vedem că, în multe privințe, nimic nu s-a schimbat între timp: În loc de-a încuraja inteligențele slabe, ar fi mult mai bine a deturna curentul și a împinge tinerimea și spre meșteșuguri și meserii, și a pune astfel inteligențele mediocre în stare de a deveni producătoare în loc de a fi sterile și de multe ori pernicioase prin pretențiunile și exigențele lor. Ar fi fatal să nu avem dulgheri, tâmplari, zidari, croitori, cizmari și să avem numai oameni stropiți cu literatură și cu filozofie[...]. Dacă oamenii învățați sunt folositori, cei meșteri sunt indispensabili.

Dacă e floare la ureche să găsești cu un click vreun iubitor de vorbe de duh, e incredibil de greu să găsești un meseriaș priceput, un cizmar, un croitor, un instalator sau un grădinar cum se cade și, deopotrivă, și una și alta sunt efectele triste ale felului în care școala ultimelor decenii a pus în echilibru rolul ei cu societatea pe care o slujește. Și accesul atât de facil al copiilor la aceste manifestări publice menține o învălmășire de valori de care lumea noastră se face vinovată.

Cu mai bine de o sută de ani în urmă, Eminescu scria: Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa. De aceea e o caracteristică a omului inteligent şi de bună-credinţă că, formulând lucruri sau raporturi în scris sau vorbire, va cerca s-o facă în măsura dictată de firea lucrurilor, în scurt; espresia celor cugetate va fi adecuată cu materialul cugetat. Asta e specific uman. Pe când omul neinteligent face din sine însuşi măsura lucrurilor şi mestecă subiectul său în cele ce sunt şi se întîmplă, cel cel inteligent şi de bună -credinţă va cerca să se dezbere de tot ce-ar putea să-i întunece judecata. Inteligenţa e putinţa, buna-credinţă e voinţa de-a vedea şi reproduce obiectiv cele ce esistă şi se întâmplă.

Inteligența și buna-credință trebuie să rămână în armonie, pentru ca putința și voința să ducă spre același obiectiv. Și dacă omului simplu, în dorința sa de a ieși din rutină, i se poate îngădui excesul sărbătoresc al citatelor festive, slujnicarilor contemporani e firesc să li se pretindă mai mult. Poate, din când în când, o dată pe an, omagiindu-l pe Eminescu, să se închidă în bibliotecă, să citească măcar câteva pagini și să se facă mici-mici, lăsându-l pe El să rămână mare.