Nouă femei și bărbații lor invizibili

În Al doilea sex, Simone de  Beauvoir nota: Iată ce caracterizează în chip fundamental femeia: ea este Celălalt în inima unei totalităţi ai cărei doi termeni sunt necesari unul celuilalt. Sub acest gând am ieșit din Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, de la reprezentația piesei Opt femei, în regia Irinei Popescu-Boieru. Despre textul lui Robert Thomas, scriitor și regizor francez, știam că făcuse ceva istorie. Lungmetrajul lui Francois Ozon, care interpretează cinematografic piesa amintită,  a câştigat atât prestigiosul premiu “Ursul de Argint”, cât şi “Premiul Publicului”, la Festivalul Internaţional al Filmului de la Berlin, cu actrițele Chaterine Deneuve și Danielle Darrieux în rolurile principale.

Povestea are o intrigă polițistă, desi se va dovedi în final că toate elementele polițiste (cadavru, criminal, mobilul crimei) sunt spulberate într-o farsă, iar ceea ce rămâne este doar lupta interioară a fiecăreia dintre cele opt femei de a se elibera de ipotetica vinovăție, de secrete, de temeri și de minciuni. Locul întâmplării e perfect pentru această dedublare a conflictului, iar personajele exprimă, în maniere atitudinale și vestimentare diferite, la vârste diferite, feminitate și eleganță.

Gaby, distinsa stăpână a casei, sosește de la gară însoțită de Suzon, fiica ei cea mare, întoarsă de la Londra, așteptată fiind cu nerăbdare de Catherine, fiica cea mică și rebelă, de Mamy și Augustine, mama și sora găzduite din obligație, dar și de cele două servitoare, sobra și devotata Madame Chanel și sprințara Louise. Curând intră în scenă și Pierrette, sora lui Marcel, stăpânul casei. Opt femei, care, într-o seară de Crăciun, izolate în conac din pricina furtunii de zăpadă, trebuie să dezlege aparentul mister al unui cadavru, dar, de fapt, propriile mistere. Singurul bărbat din piesă, Marcel, e total absent, găsit mort, în camera lui, cu un cuțit înfipt în spate, dar și el, și alți bărbați din viețile acestor femei sunt prezenți, personaje principale ale destinelor feminine, căci în jurul și în determinarea lor se petrec viețile acestor femei. Toate valorile feminității: dragostea, generozitatea, puritatea, fidelitatea, capacitatea de sacrificiu și de iertare sunt contorsionate, răvășite, în funcție de bărbații la care se raportează cele opt femei prinse în capcana dezvinovățirii.

         Interpretată minunat de preaminunatele actrițe ale Naționalului ieșean, piesa a însemnat o bucurie și pentru că am fost însoțită la spectacol de elevii de clasa a XII-a, bucuroși, împreună, să mai ieșim din monotonia clasei și să ne apropiem și astfel de literatură. Au descoperit umorul bun al textului, calitatea spectacolului, interesanta construcție a intrigii, iar eu am găsit în acest spectacol puntea spre un text canonic, nu foarte gustat, din păcate, pe care trebuia să îl repetăm a doua zi: Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Pentru că ce altceva este Vitoria decât o femeie, prinsă într-o intrigă aparent polițistă, pentru a da de urmele unicului bărbat alături de care existența ei avea sens ? Am speculat, așadar, sensurile unui text care le-a plăcut, pentru a trece, prin ele, spre un altul, considerat arid, cu o poveste neatrăgătoare, obligatoriu, pe deasupra, ceea ce il face, în cunoscuta revoltă adolescentină, indezirabil. Când ajung la etapa recapitulării textelor pentru bacalaureat, realizez că mă confrunt cu trei lupte obositoare. Prima, este lupta cu prejudecata că în această clasă terminală totul este despre examen. Ce nu e în programă nu primește nicio șansă, lectura oricărui text este așezată sub necruțătorul barem, bucuria de a vorbi despre literatură, care mai exista încă, e înlocuită cu tăierea de pe răbojul poverilor recapitulative a câte unui autor redus la scheme. A doua luptă, grea, dar continuă, este cu refuzul lecturii, disimulat sub găselnița nu mi-a plăcut. Vorbitul în gol despre un text necitit, plictisul, inerția, blazarea care te dezarmează apar, uneori, în peisajul orei, parcă mai mult la finalul liceului. În fine, cea de-a treia e lupta frumoasă până la urmă cu cei care citesc și întreabă, care compară textele canonice cu literatura contemporană, pe care o citesc cu plăcere, care ar dori să abordăm și alte teme, și alte texte, și alți autori. Dar, în vreme ce primele lupte sunt crâncene și devastatoare, ultima e așteptată și dorită.

            Ca profesor, am recitit această carte din perspective diferite și la vârste diferite, iar ca adolescentă îmi amintesc prima lectură sub o deschidere norocoasă, căci citisem înainte Frații Jderi, îmi plăcuse grozav, îl simțeam pe Sadoveanu și am fost deschisă lecturii lui. Nu știu care ar fi calea potrivită de a-i duce pe tinerii de azi, pe aceia dispuși să citească, spre drama profundă a acestui roman, care presupune, pentru înțelegere, maturitate. Dar pentru că sunt așa de puțini, merită să încercăm orice cale. Calea mea a fost aceasta: am vorbit despre cele opt femei și bărbații lor invizibili și am făcut un popas cu Bob Marley, One love, ca să îi provoc să vadă legăturile. O mare iubire, pozitivă, luminoasă, energică, așa cum o sugerează ritmurile melodiei, poate fi cheia care să deschidă un roman, fie el și canonic. Pe urmă, i-am rugat să își imagineze o femeie singură, temătoare, care nu mai ieșise din satul ei, într-o vreme dejà foarte depărtată, când călătoria însemna primejdie, apoi să înțeleagă câtă dragoste a determinat curajul de a pleca pe drumuri de munte, lăsându-și pentru o vreme gospodăria, pentru a da de bărbatul iubit, fie viu, fie mort. Dacă a fost calea succesului, voi afla la ora următoare.